Ce simţi acum,
Când focul nu te îngheaţã
Şi zãpada nu te topeşte?
Ţi-e dor sã te lumineze întunericul?
Mai vrei sã te umbreascã strãlucirea?
Mã întreb deseori:
Cum poţi avea inima de piatrã
Şi respiraţia de foc?
Cum poţi purta un zâmbet amar,
Când ai ochii goi?
Te-am avertizat cã vei face pact cu moartea,
Dacã îţi tatuezi sufletul cu durerea plumbului
Şi cã vei dansa cu rãul în sfera iadului,
Dacã îţi semnezi sentinţa la nefericirea prea dulce.
***
Mã bântuie fantomele sentimentelor pe care le-am îngropat,
În pustietatea deşertului plin de nisipul nepãsãrii,
Sperând cã vor înflori în gânduri reci,
Dar au ajuns sã putrezeascã în sfoiag trandafiriu.
Scindarea între mine şi eu
A dus la descompunerea în nimic,
Pierzând fragmentele lutului ce m-a compus,
Ajungând sã-mi împietresc inima
Şi sã-mi golesc privirea de emoţie.
Avea dreptate spiritul îngerului din suflet,
Când îmi şoptea sã nu mã leg cu lanţurile mâhnirii,
Pentru cã voi deveni prizoniera demonului din minte.
***
Te-aş salva, dacã ai vrea...
Dar eu nu pot sã traversez abisul interior,
Nu pot sã zbor prin pãdurea monştrilor imaginari,
Nu pot sã mã târãsc prin lava aprinsã,
Nici sã pãşesc prin cãrbunii încinşi...
Ţi-am zis cândva cã visul te va duce spre moarte,
Viaţa nu e un basm, iar fanteziile nu se-mplinesc!
Tu ai zburat prin aerul rece, care ţi-a îngheţat
Aripile din pulbere şi scrum, pentru a te îndrepta
Spre tãrâmul imaginaţiei...
Acum mai vrei sã te înalţi spre nicãieri?
Însã cum ai reuşi sã te ridici din mormânt,
Când eşti spânzuratã de rãdãcinile pãmântului
Şi eşti sugrumatã de singurãtatea neagrã?
***
Nu regret nimic!
Nici mãcar cã am murit...
Aş vrea doar s-o revãd,
Pe cea care-am fost odatã,
Care mi-a fost îngerul din suflet...
Şi mi-aş dori sã mã rãzbun
Pe demonii ce mi-au ucis gândurile calde...
Dar singura mea armã rãmâne un condei,
Iar unicii duşmani vor fi porţile cimitirului,
Ce mi-a devenit casã!
