Mucegaiul meu va înflori în trandafiri albi,
Iar stelele stinse vor rãsãri într-un nou soare...
Urlã tãcerea şoaptele ascuţite ale negurii,
Plânge liniştea cu lacrimi tulburãtoare...
Îţi mai aduci aminte de mine?
Timpul a croit dantelã neagrã zilelor de ieri,
Mâine zâmbeşte sângerând... sau suferã?
Amintirile spânzurã cenuşa trupului
Cu funii din cimentul suferinţei.
Îţi mai e dor acum?
***
— Ucide-mi strigãtele îmbibate în singurãtate
Cu indiferenţa ta! Tot va durea!
Scoate-mi ochii din scrum, ca sã nu mai vãd
Cuiele ruginii pe care ţi le-am bãtut în suflet!
Nu am uitat, nu am iertat...
Dar mereu te-am aşteptat!
— Aşterne-mi coroanã din spini otrãviţi
Cu parfumul inimii tale îngheţate!
Când ne vom revedea,
Se va sparge clepsidra vieţii,
Eu voi cãdea,
Tu vei zbura,
Ne va separa
Uitarea!
***
Poate cã vom zâmbi,
Când plumbul va deveni visul,
Ce-şi va aşterne praful floral
Peste marmura pietrei de mormânt.
Pânã atunci, hai sã murim în pace!
Ca sã ne creascã mâine aripi,
Sã plecãm spre orizonturi îndepãrtate,
Sã uitãm de nimicul ce ne-a spulberat!
Simţi cum trupul îţi este sicriu?
Miroşi aerul cu aromã de venin?
Blestemul nopţii albe îl vom descifra,
Când vom scrie epilogul zilei negre!
***
Suflet damnat, vechiul meu suflet,
Încã îţi aud urletele friguroase,
Te-am încãlzit cu moartea...
Închisoarea corpului meu a avut gratii de foc,
Ce ţi-au ars libertatea de a crede
În zbor!
Deschide-ţi aripile, evadeazã din cuşca raţiunii!
Nu va mai durea cãderea în Nicãieri,
Te va alina prãbuşirea spre Infinit!
