Mi-a fost teamã sã te chem, ştiind cã nu-mi vei auzi strigarea,
Mi-a fost teamã sã-ţi doresc prezenţa, ştiind cã mã vei chinui cu absenţa.
Ai fost... odatã nimic, aşa cum eşti şi azi,
Sau cel puţin aşa credeam. Oare m-am minţit singurã
Cã pot supravieţui? Se pare cã adevãrul plumburiu
M-a torturat dupã ce am murit, ca sã renasc din tine
Şi sã devin o altã eu!
Mi-ai stins flãcãrile reci şi umezite cu azurul îngheţat al sufletului,
Ai aprins cu ploaia cãlduroasã a versurilor zbuciumate
Scântei ce înfloresc în uragane de trãiri interioare.
Şi totuşi ai plecat, împinsã de mine...
De atâtea ori am vrut sã îţi dãruiesc otrava suferinţei
Şi sã te spânzur cu funia despletitã în speranţe moarte,
Însã nu am putut sã înot prin mlaştina durerii
Şi sã mã lupt cu monştrii mucegãiţi ce-ţi sunt sclavi.
Aşa cã am zburat spre capcana realitãţii cenuşii,
Am fost vrãjitã de parfumul florii morţii,
Fãrã sã realizez cã era toxic,
La fel ca aroma inimii mele putrezite.
Eşti fericitã sã vezi în ce m-ai transformat?
Am devenit tu şi asta mã îngrozeşte!
Mã ucizi încet... Vrei sã te rãzbuni,
Pentru cã te-am alungat
Din închisoarea minţii mele?
Eu mã îngrop în sunete mute, tu renaşti din versuri zdrobite,
Eu dorm în coşciugul negurii, tu dansezi în cercul nemuririi,
Eu mor şi tu scrii cu mâna mea... despre mine, despre tine, despre noi...
