— Încerci în zadar sã mã schimbi!
Mereu voi fi aceeaşi! Sau poate nu?
Noaptea-i prea lungã şi întunericul e prea dens...
Chiar crezi cã scânteia unui vers mã va lumina?
Poate fi poezia un felinar prin negura dulce?
Nu! Scrisul este doar o evadare, un medicament temporar,
Oare poate şterge al veninului gust amar?
Poate înlocui otrava care mã menţine în zbor?
Iluzii ruginite! Asta oferã stihurile prãfuite!
Scrisul... un cuţit cu douã tãişuri,
Rupe ceaţa necunoscutului şi spulberã cenuşa sufletului.
Îmi dã arme care sã distrugã demonii minţii
Ori mi le oferã, ca sã ucid monştrii sufletului?
Îngeri cu aripi de scrum se adãpostesc în spatele cuvintelor...
Mã ascund şi eu, dar nici literele sfinte nu mã protejeazã de mine.
De ce amân un final vizibil? De ce mi-e fricã?
Nici mãcar pe mine nu pot sã mã mint...
Recunosc, mã tem cã tu eşti adevãrata eu!
Mã sperie ce-nseamnã poezia pentru mine!
— Ar trebui sã renunţi la scris! Tu nu eşti poetã!
Eu sunt scânteia creatorei din tine!
— Ce mai conteazã? Tu eşti tot eu!
Eu nu sunt scriitoare, nu voi fi niciodatã,
Prezenţa artei cuvintelor mã îneacã, mã nimiceşte,
Dar lipsa scrisului ar însemna cãderea în smoala infernului!
