Pansamentul rece al morţii îmi acoperã sufletul cenuşiu,
Iar ghearele întunericului îmi scot inima plumburie din piept.
Zâna cu aripi negre croieşte un drum de scrum printre stele,
Ca lumina argintie sã mã cãlãuzeascã pentru ultima datã.
Pãşesc cu atenţie pe cãrbunii aprinşi ai durerii,
Simt cum umbrele mã urmãresc şi zâmbesc malefic,
Ştiind cã voi fi a lor pe vecie. Sã-mi fie fricã?
De ce sã mã tem? Nu e asta eliberare de aerul otrãvit?
Ce plãcut este parfumul mucegaiului din adâncuri!
Ce frumoase sunt florile carbonizate şi iarba ofilitã!
Ce mult mi-am dorit sãrbãtoarea din abis!
Înger negru, cât sã te mai aştept? Ai venit?
Ah, am nevoie de cãldura unui sicriu, de protecţia bãtrânului pãmânt...
Mi-e frig, m-au îngheţat destinul şi timpul, mi-au spart zidurile de sticlã!
Of, focul suferinţei m-a învãluit şi m-a ars! Ce a mai rãmas din mine?
Poate cã tu, zânã întoarsã, îmi vei transforma cenuşa într-un trandafir albastru.
