Cu spini ce-mi taie mâna, scriu în cartea vieţii un alt capitol...
Nu va fi un început, dar nici un sfârşit, ci o continuare
A ceea ce m-am apucat de fãcut, dar nu am apucat a termina.
Când zidurile din cenuşã vor cãdea, mã voi prãbuşi cu ele
În nimicul ce mã aşteaptã prin ţãrâna din cimitir,
Dar când va veni cãderea? Când voi zbura invers,
Cu aripi întoarse, spre steaua neagrã ce-mi va deveni lunã?
Mi-aş lega mâinile cu lanţuri din fier încins în foc,
Doar pentru a nu mã îneca în lumina apei cristaline...
Ce gust dulce ar avea scufundatul în întunericul
Din pãdurea de la graniţã! Oare cum ar strãluci negura?
Fãrã nicio armã m-aş lupta cu monştrii neantului total,
Ca sã nu mai fiu sfâşiatã de ai minţii demoni.
Ah, suflet naiv, din pulbere şi scrum! Ce uşor de distrus eşti!
Prea slab... Te-aş sfãrâma dacã moartea ta mi-ar aduce alinare...
Oglindã spartã a vremii, mã înspãimântã imaginea trecutului!
Aratã-mi piese din viitor! Poţi face asta? Nu!
Nu poţi clãdi castele de diamant din praf de mucegai;
Nu poţi lipi singurã cioburile sângerânde ale timpului!
Prea multe scãri invizibile am de urcat... Am obosit!
Unde mã vor duce treptele de sticlã?
Spre nicãieri! Finalul mereu va fi acelaşi,
Azi sau mâine, doar patru scânduri vor fi salvarea...
