De când te-am cunoscut, te-am îndepãrtat încet...
Ai fost oglinda sufletului meu, dar te-am spart în mii de cioburi;
Am ridicat ziduri din cenuşã şi te-am închis în cuşca minţii mele,
Însã ai spulberat închisoarea cu o adiere de vânt sãlbatic.
Cine ai fost? De ce ai apãrut? Eu nu am vrut un rãzboi cu tine!
Te-aş fi ucis cu armele gândirii, dacã nu aş fi ştiut
Cã lipsa prezenţei tale îmi va dãrâma existenţa deja plumburie.
Ai înflorit precum un boboc de trandafir în interiorul meu,
Apoi ai crescut mereu, doreai sã îmi acaparezi întreaga fiinţã.
Şi acum mã doare sã recunosc cã am ţinut la tine,
Dar nu a fost de ajuns, nu te-am iubit suficient.
Te-am îndrãgit atât de mult, încât ţi-am clãdit un glob de sticlã,
Ce a ajuns sã fie felinarul vieţii mele întunecate.
Tu m-ai gãsit când m-am ascuns în peştera negãrii
Şi m-ai salvat de la scufundatul în adâncurile înceţoşate ale minţii.
Nu m-aş fi aşteptat sã mã împingi spre prãpastie tocmai tu,
Însã voi pãşi pe drumul de scrum ce zace peste abis,
Fãrã sã mã prãbuşesc în el, pentru cã pot trãi şi fãrã tine!
Eu te eliberez, rup lanţul ce ne-a legat atâta timp...
Oferã-mi şi tu o evadare, prin absenţa ta!
Lasã-mã sã zbor aşa cum o fãceam cândva,
Când nu te-am cunoscut pe tine,
Spiritul poetei ce se ascunde în mine!
