O luptã. Un conflict şi poate cã nu e de înţeles, când fiecare cautã pacea şi liniştea. Ce e de înţeles? Lumea, viaţa ? Contradictoriul e de neînţeles, deşi e, fiindcã îşi are o definiţie, o pur teorie, dar în acelaşi timp paradoxul se încrucişeazã, înlãnţuieşte minţi dornice sã-l prindã, el nu se lasã prins, e cel mai bun fugar, cãci vrând sã-l apuci de-o parte fuge şi se explicã prin partea cealaltã, îşi exclude sensurile şi le acceptã, le explicã deodatã pe toate.
Într-un spaţiu neclar, imaterial, absurd, inimaginabil se poate duce o luptã. Se poate. Sufletul, cel dupã care ne rupem gâturile, cautã o salvare, ştie cã vrea s-o gãseascã, fiindcã o cautã încã din altã lume, de când credea cã ştie ce e cu el. Ajunge undeva şi nu ştie de unde sã se ia, dar ştie mai mult ca oricând cã trebuie s-o gãseascã, pânã nu e prea târziu, neştiind când e prea târziu şi când nu e, vrând, dar nu ştie nimic.
Aude o luptã, când credea cã e învãluit de linişte şi cã e tot ce-nseamnã, când era aproape sã renunţe la salvare crezând cã nu mai conteazã şi nu c-o gãsise. Îngerii imaginaţiei lui se luptau deasupra lui, îi simţea, îi vedea mai bine decât o fãcuse într-o oarecare închipuire. Unul avea aripi strãlucitoare şi faţã luminoasã, iar celãlalt avea aripi negre şi ochi întunecoşi, pãtrunzãtori, cãci arunca priviri de foc, iar faţa lui schimonositã de întuneric purta un zâmbet care arãta depreciere, uitare, o prea mare depãrtare. Se luptau în sãbii şi aruncau uneori scântei dureroase, alteori sunete distrugãtoare, de vuia vidul şi infinitul. Sufletul rãmase încremenit în poziţia nemântuitului cãutând salvarea, un loc existent în care sã se ascundã, dar nu avea unde, era descoperit de tot, plutind în nimic, fãrã vreo şansã ca una pe care o ştia înainte. Înainte erau şanse, acum doar descoperiri.
Deasupra se ducea lupta lui, o simţea. Dedesubt era spaţiu gol gata sã-l înghitã. Iar înainte sã-şi gãsescã altã speranţã, orice zgomot încetã. Se simţi rupt şi sugrumat, purtat de mâini colţuroase, apoi parcã strâns în lanţuri, neputând face nimic. Îl copleşeau frici, linişte şi luminã orbitoare, i se descopereau imagini pe care nu şi le imaginase niciodatã. Avu gândul unui vis, dar altceva îl fãcu sã-şi dea seama cã se aflã într-o suprarealitate, cã fulgerele lovind din toate pãrţile, lumina albã şi sunetele ilogice sunt adevãrate.
Nu putea înnebuni, cu tot absurdul prin care era purtat. Poate cã ar fi vrut sã încerce o demenţã, dar nu mai putea nici sã înainteze prin paşi, era purtat necontrolat prin mii de lumi şi le trãia pe toate, încât nu ştia dacã vrea sã se opreascã în întuneric sau sã spere cã lumile prin care era purtat nu se vor termina. O teamã ?
Cine e sufletul sã ştie ce cautã acolo unde se aflã ? Rãspunsurile îl încurcã, lipsa lor îl face sã-şi punã alte întrebãri, încât dacã i se dovedeşte cã se aflã pe drumul greşit, el continuã, convins nu de rãspunsul întrebãrii unde se aflã, ci de curiozitatea dacã la sfârşit se aflã o groapã cu foc sau una cu smoalã. Iar natura nu se schimbã, firele logicii rãmân aceleaşi, dacã pânã sã-şi gãseascã groapa decide cã e mai potrivit sã-şi facã o casã la marginea drumului greşit, apoi sã-i dea foc şi sã doarmã în cenuşã. Doar un gând nu-i vine, sã se-ntoarcã, nu se poate întoarce, n-o ştie.
Când e înconjurat de material se simte pustiu, gol, iar când se aflã într-un pustiu infinit se simte plin de cunoaştere simplã, întunericul i-o spune. Nu i se pare curios cã întunericul îi vorbeşte. Nu mai are curiozitãţi, mai are doar o aşteptare pe jumãtate şi o nãdejde pe jumãtate. Aşteaptã, iar când i se pare cã aşteparea e copleşitã de dovadã, de altfel de concret, îi rãmâne sã spere pânã ce concretul se desãvârşeşte.
Îngeri nemiloşi se luptã în întuneric pentru el. Se rup în bucãţi şi se recompun. Sângele le e de luminã. Când aripi negre se prãbuşesc, sus-ul aduce strigãte de bucurie din glasuri luminoase, iar când aripi albe se prãbuşesc, jos-ul ia foc de vuiete de haos. O luptã în infinit. Pânã când ? se întreabã.
Aşteaptã în infinit, cãci nu-i mai rãmâne decât sã spere, iar la sfârşit sã spere cã nu va avea o fricã prea mare. Liniştea aduce nesfârşite nelinişti, iar lupta aduce pace. Cine o vrea, când odatã cu ea îşi aduce şi necunoscutul ? Sufletul cautã un zgomot mic, cautã sã ţipe, dar nu mai poate, nu mai are nimic, îşi gãseşte doar fricã, prea multã fricã.
|
