Am crezut, prima datã, cã pot sã adorm cu ochii deschişi, apoi, poate a doua oarã, am realizat cã nici dacã-i închid nu pot sã am vreun vis. Vreme rece, rea pentru respiraţii plãpânde, bunã pentru focuri în sobã şi calorifere calde, rea pentru gâturi seci, rea pentru braţe transpirate, bunã... de nimic.
Am început prin a dãrâma orice neajuns aveam în mine, în minte, şi cred cã mi-am zis: â€ŢNu mai ajungi şi tu la a-mi fi bine?" Apoi am apucat toate resturile ce erau în strãfunduri şi am dat sã le arunc ca un repezit, dar ele erau prinse de mine, cu rãdãcini şi ţepi, şi aproape cã m-au aruncat ele. Ce sã fi fãcut? Le-am luat la repezealã, cu aceeaşi repezealã, şi le-am ascuns mai bine, poate ca sã uit de ele, sã le uit pentru totdeauna...
Fiindcã mulţi ziceau cã e bine sã fii mai bun mãcar acum, dar de ce acum, de acum? Poate pentru cã toate o ziceau, reclamele de la TV, vremea mohorâtã, timpul destul petrecut în case, concediile. Ei le ziceau comercial, şi chiar era atât de banal pe cât o zicea cuvântul despre toate astea. Iar ei ştiau cã e, dar de neluatul ãsta în seamã fãcea ca lucrurile sã se aştearnã puţin, dupã o logicã permisivã, datã pentru toţi, încã de la început de compromisul minţilor lor încete. Ceilalţi, ãia de priveau cu ochii mici de concentrare, ziceau cã şi îngerii plutesc mai aproape de pãmânt şi bine fãceau ei cã-i vedeau, iar îngerii bine fãceau cã zburau mai aproape, cã aşa mai încãlzeau mãcar sufletele pline de dorinţe. Şi aşa pluteau prin vãzduh clişeele şi îngerii, de se încurcau între ei, de se încurcau, transformaţi în idei, în capul oamenilor.
Mi-am deschis fereastra, mi-am deschis mâna şi am întins-o sã apuc exteriorul. Am gãsit-o lovitã de un strop, o lacrimã, iar mintea mi-a şoptit cã cineva plânge, cerul plânge. El ştie sã plângã cu luminã sau cu apã, şi îţi pare cã uneori râde, însã el plânge mereu, plânge spre oameni, cu veselie.
Ninge, ninge. Iar înainte de asta eram cu mâna întinsã, cerşeam spre neputinţele mele. Şi, dacã-mi amintesc bine, înainte de asta, încercam sã le arunc, încercam. Iar înainte de toate... de mi se pare cã ajung înainte de tot, prea departe.
Înainte era toamnã şi frunzele cãdeau. Ochii erau nesãturaţi de ele. Am vãzut vreo doi fotografi în parc, când frunzele cãdeau. Îmi pare cã-i aud vorbind, în amintirea asta cu frunzele. Îşi zic cã fulgii sunt buni de pus în poze, cã niciunul nu seamanã, se simt curioşi spre zile reci, pline de zãpadã. Pe lângã poze, parcã vor şi ei sã-şi încerce firea asta mai bunã, gata sã arunce lacrimi şi daruri, dacã nu între ei, mãcar în sine.
â€ŢE prea frig sã rãmâi rece."
Mã vãd suspinând dupã vreun foc şi parcã mã implor sã-mi aprind unul, fiindcã aici stã necesarul, când e prea frig ai nevoie sã faci un foc, iar unora li se pare cã aprind o scânteie, cã li s-a aprins o scânteie, adicã nu ei au fãcut-o, ci altul. Iar când zic, îşi pun mâna pe piept, unii se bat cu pumnul pe piept, semn cã acolo e...
E firesc sã vrei un foc când e rece, şi ce vremuri reci!..
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Multumesc. Vrei sã spui cã are muzica şi metafora unei poezii, dar elocvenţa unui text, ceea ce de fapt e... :)
