ochiul tãu zâmbea din zorii albãstrui
de parcã dupã gene îi înflorea vederea
culegea din auz vorbele cele mai frumoase
se înţelegea din priviri cu apusul iar mai demult
luase de suflet câteva clipiri ca fiice ale vãzului
dar de un timp
îşi ţine palma pleoapelor pe gânduri
s-a îngropat în câteva lacrimi la rãdãcia genei
chiar mai jos de linia vederii
pentru mine gestul lui e ca o neagrã cãdere
pânã acum
sarcina vieţii mele a fost sã-i adauge ani
a lui sã-mi cãlãuzeascã drumul
de un timp
a început sã-i fie milã de Dumnezeu
împreunã îi scriem cronica mâhnirii
- ne-ai fãcut Doamne atât de rãi încât ochiul
nu poate zãri nici nordul cel mai rece
al strigãtului nostru în pustiu
luna a rãmas sãmânţa fructului de întuneric
iar în curând va orbi în privirea lui
pânã şi aerul ce ne mai desparte
