cred cã noi am încetat sã zburãm
de când au fost inventate avioanele
am pierdut aripile naturale ale visãrii
încã din copilãrie aşa ca pe timus
ca o rãtãcire a memoriei şi astfel
am devenit pãsãri bipede
cu tãlpile îngropate-n ţârâna destinului
unii cu ocaua gleznei fixatã legal în talerul echilibrului
alţii adâncindu-le în propriile neputinţe
acum ce nebun mai pleacã sã prindã de coccis
zborul egal al unei pãsãri cãlãtoare
când e atât de uşor
sã ne compunem în stoluri aici pe sârma pãmântului
croncãnindu-ne pãrerile politice
aici ne roadem cu anii între noi vopseaua pielii
la aceeaşi orgã a mersului cãntãm cu paşii
aceleaşi imnuri de foame
mai fals de cât în vremea lozincilor şi
nu mai vrem sã zburãm dupã zile
ni se aruncã pe jos câteva boabe ale plãcerii
în cuştile noastre de foşti porumbei voiajori
