nu ştiu de ce dar mã simt
de parcã mi-aş trãi vârsta de bronz
ca şi cum
aş fi venit pe lume înainte de a mã naşte
aud cum îşi şterge vântul opincile de frunzele uscate
norul pielii mã ninge numai cu searã
încât pe la frunte s-au aşternut câţiva nãmeţi
se pare cã la o poruncã tot cugetul a ieşit pe pârtie
e atâta hãrmãlaie cã
nu se mai aude cum îngheaţã liniştea
acum pe neobservate chiar poate sosi un meteor
mã va condamna la o cumplitã dezmembrare şi
toate falangele mele eliberate
vor rãmâne pânã spre dimineaţã treze
îmi vor învârti pe degete orele
în timp ce barca obrazului aşteaptã sã naufragieze
pe o insulã pustie şi albã ca o pernã
