Adeseori vorbesc cu mine
în ochiul ceştii de cafea,
pleoapa nopţii astupã abia
zborul cafelei de zidire,
cuvintele mi le privesc,
le-aş dezbrãca silaba, talpa,
când se încurcã-n franjuri alba
hârtie din poemu-acest.
Cred cã lanţul nemişcãrii
le-a strâns glezna, pasul viu,
urc coasta gândului când scriu
cu citoplasma întrebãrii:
- ce scrie-n sufletul târziu
mai mult de cât în ceaşca zãrii?
