ce scurt e infinitul lui acum
parcã şi materia a devenit mai rarã
chiar cerul e mai greu de respirat
de când din dragoste s-a emancipat femeia
universul e mereu în expansiune iar noi
nu mai avem loc unul de celãlalt
pânã şi inima a început sã-şi ţeasã
o nouã podoabã de pânzã din vase capilare
şi acum ca unui imens arahnid i se aud
chemãrile din poarta ei roşie ca şi cum
ar dori sã ne cuprindã toate zilele netrãite
adicã sã ne strângã în aceeaşi plasã
pentru o mai bunã administrare a timpilor morţi
pe care în marea noastrã nepricepere
nu ne-am strãduit sã-i folosim
în marile pauze dintre bãtãile pulsului decât
pentru înhumarea fãrã pompe funebre
a fiecãrei celule defuncte