şi chiam visam bejenii în subcarpaţii getici
adesea îmi cânta din frunzã luna
cãprioarele îmi rumegau vorbirea
doar ele
înţelepţeau tãcerea prin ochii adânci sticloşi
şi vã asigur cã
atunci când a venit monstrul cu fãlcile tãioase
am vãzut în douã zile muntele murind
pânã şi umbra verde rezematã de cer au ucis-o
şi lebãda nopţii care plutea pe apa frunzei
chiar şi timpul a împietrit între secunde
muntele în clãtinare şi-a întors spatele dezgolit
acum ploaia îl bate direct pe respiraţie
Dumnezeul cel vechi probabil a cãzut în prãpastie
ar trebui sã ne cioplim cu barda
un nou Dumnezeu al pãdurii
stãpânitor peste duhul foşnitor al frunzei
şi în special
sã cãutãm în şantierul arheologic al timpului
o sfântã ploaie
care sã-i şteargã cãrãrile ridurilor
cu o pãdure tânãrã
