îmi privesc coastele ca pe un gard de os
în spatele lui e casa mea
cea cu lumina inimii mereu aprinsã
la ea vin o mulţime de oaspeţi
toţi sunt îmbrãcaţi în roşii mantii de cãlugãri
din ordinul cel mai vechi al hematiilor
aici toate gândurile sunt de o seamã cu mine
câteodatã sunt umflat de ele ca norul de apa ploii
altã datã mi se goleşte casa de respiraţii
atunci îmi asum necuviinţa de a trãi înecat
în propria goliciune sufleteascã dar
cineva a judecat cã nu e nevoie
de altã condamnare
atâta timp cât sunt închis în propriile celule
ca arestaţii la domiciliu
de o viaţã
