Cerul crãpa de zi printre crengile copacilor neliniştiţi ce se balansau hectic. Doar câteva stele mai trãiau pe bolta cereascã, însã şi acestea îşi aşteptau vremea când va trebui sã moarã fade pânã ce primele raze ale soarelui le vor înãbuşi. Sclipeau liniştite, una dintre ele alunecând alene, pierzându-se în neant.
Şiroaie de picãturi de ploaie se prelingeau pe geamul înalt ce exprima calmitate. Odaia era caldã şi liniştitã. Ţinea în dânsa aşa multe amintiri şi nu se sfia în a cãpãta altele. Era încãrcatã cu rafturi pline de cãrţi uzate, îmbãtrânite, cu un birou lipit de un perete de lemn de stejar pe care se aflau o multitudine de hârtii, creioane, stilouri şi un gramafon mult îndrãgit.
Dimineaţa pluvioasã inspira un aer auster doar prin mişcãrile lente ale copacilor, prin umiditatea pãmântului şi prin cântecul surd al pãsãrilor. Din când în când vântul se arãta resemnat dupã ce trimitea atâtea rafale sângerii.
Rezematã de fereastrã, palã, ea sorbea din ceai. Ochii îi erau mijiţi în conţinutul cãnii, privind şters, în vid. Mângâia cu degetul arãtãtor ceramica obiectului apoi îşi ridica privirea spre fereastrã parcã oftând în sinea sa. Îşi lingea buzele crãpate de vânt apoi sorbea... Îşi lãsa dupã un moment cana pe birou şi se aşezã lângã dânsul în pat.
Îl privea cu solicititudine neştiind ce ar putea sã îi spunã. Se gândea dacã toate au fost în van apoi încercã sã înlãture orice gând i-ar fi putut aduce mâhnire. Acesta îi cuprinse obrazul cu palma sa mângâind-o delicat, sfios.
Se lãsase dezechilibratã, câzând plãpând în siguranţa pieptului bãrbatului. Acesta se arãta duios în liniştea lor şi nu ezitã a-i mângâia braţul, începând cu vârfurile degetelor sale pe umãrul dânsei. Îi sãrutã fruntea copilãreşte. Nu cugeta la viitor şi o strângea cu multã dragoste trângând pãtura peste amândoi. Cãuta sã-i mângâie într-un fel suferinţa, dezmierdând-o pe zi ce trece.
Nu dorea sã o rãneascã, nu dorea.. Dar ştia cã va trebui sã plece, trebuia. Voia sã plece fãrã a o lãsa în decepţie sau cãpãtând metehne. Amândoi erau conştienţi de plecare, de durere şi de aceea încercau sã îşi facã timpul prieten, rugându-l sã încetineascã din fuga nebunã.
Îi era greu, anevoios gândul cã în câteva zile aceasta va trebui sã trãiascã singurã, iar dânsa zãcea şi îl lãsa sã o priveascã degradându-se încet, încet. Îşi pierduse de mult culoarea obrajilor şi devenea tot mai rece, mai imobilã. Nu mai scria, nu mai zâmbea şi abia de mânca. Privea, cât era ziua de lungã, fereastra şi citea pânã când pierdea firul realitãţii, incorporându-se cu vagile reverii pe care le asculta încontinuu.
Dânsa cãzuse într-un somn mai mult plãsmuit deoarece la orice micã atingere sau sunet deschidea ochii şi şi-i îndrepta cãtre el pentru a fi sigurã acesta încã exista, încã respira deasupra frunţii sale apoi îl strângea în braţele sale tot mai apãsat sãrutându-i degetele transmiţându-i un â€ŢÎmi eşti drag" în tãcerea sa.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Bine ai sosit!
Scrisul tãu este limpede şi inteligibil,aş spune reportericesc. Tristetea naraţiunii pare a fi durerea ta.
