O cãmãruţã-ngustã, dar curatã,
ce nu se ştie când a fost duratã,
cu-aspectul învechit, ca de chilie
în care-şi duce zilele o monahie,
un pat precum o veche piesã de muzeu,
în care se-odihneşte, parcã, Dumnezeu,
un scurt cuptor cu plitã, vãruit,
ce-i de pe vremea regelui zidit,
o masã micã într-un colţ stingher,
trei scaune înghesuite şi-un cuier,
o mâţã ce se freacã de picioare
şi doi nepoţi plecaţi departe tare…
Deasupra patului, cu perne mici,
pe un perete şubred, din chirpici,
stã, ca o santinelã, o icoanã
cu Sfânta Ana de când era mamã,
purtând în inimã o bucurie mare
şi-n braţe pe Preasfânta Nãscãtoare.
Pe-un alt perete – o fereastrã demodatã
ce dã spre uliţa azi asfaltatã,
odinioarã plinã de noroi
prin care treceau greu care cu boi.
De la fereastra asta, nu prea mare,
prin negri nori, ca printre cruzi duşmani,
surâde vesel, uneori, acelaşi soare
ce surâdea şi-acuma 94 de-ani.
Şi pe-alt perete – nişte rame învechite
din care, ca din pagini mult citite,
zâmbesc prin anii numeroşi şi duri
nepoate şi nepoţi maturi.
Şi în aceleaşi rame strâmte,
puse cu grijã-n loc de frunte,
ca un certificat de sãnãtate –
poze color cu multe strãnepoate.
Un fiu şi-o norã rãbdãtori, trudiţi,
se îngrijesc zilnic, neobosiţi,
nimic sã nu lipseascã de pe masã
şi casa sã rãmânã mereu casã.
Mãrunta camerã devine brusc mai mare
adesea, când vin trei pensionare
ce-s coborâte parcã pe perete
dintr-un tablou c-o mamã şi trei fete,
trei fete harnice, frumoase şi cinstite,
pe umeri cu cosiţe lungi şi împletite,
cum le purtau demult fecioarele cuminţi,
sfioase şi ascultãtoare de pãrinţi.
Şi-odaia-ncepe, tot mai tare, sã se-nvârtã
de voie bunã, veselie multã,
cu amintiri frumoase şi poveşti,
cu bancuri şi glume copilãreşti,
şi câte-o ceartã, ca între surori,
care se stinge repede, cu râs de mori.
Şi nici n-ai crede cã-s pensionare
surorile acestea vesele, sprinţare,
de n-ai vedea, când strãbate oraşul,
cã trece şi pe la ele poştaşul.
Iar noaptea, când se urcã în tablou
cele trei fete tinere, din nou,
şi liniştea cuprinde iarãşi satul
încet, de la un capãt pân’ la altul,
şi când pe rând luminile se sting,
în încãpere nu se mai disting
decât smerenie, iubire şi candoare,
cu care se roagã fãrã-ncetare
o bãtrânicã micã ce se cheamã
ca Sfânta Mamã, de sus, din icoanã.
|
