Doamne, îţi dedic poemul vieţii mele
ca o ardere de tot
pe altarul veşnicei recunoştinţe.
Hai, vino, poposeşte în lacrima
umilei regãsiri,
şterge sudoarea de pe fruntea-mi
chinuitã de frãmântãri
cu adierile primãvãratice ale firii,
dã-mi sã beau din cupele iertãrii
dulcele nectar al binecuvântãrii
şi-ajutã-mã sã-nvãţ pe de rost cã
nu poţi culege poamele-învierii
decât cu mâinile cu care-mparţi iubirea.
