MIHAI EMINESCU: Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolu-l ascult. (Revedere)
Dar în restul anului?
Problema morţii lumii o dezleg. (Cãrţile)
Ce e poezia în opinia Domniei voastre?
Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpurã şi aur peste ţãrâna cea grea. (Epigonii)
Mai scrieţi poezii?
La ce?... Oare totul nu e nebunie? (Mortua est!)
Sunteţi marele nostru poet naţional, se ştie. Dacã aţi continua sã compuneţi versuri aţi putea dobândi o faimã universalã, egalã poate cu cea a lui Shakespeare sau Baudelaire... N-ar fi pãcat sã abandonaţi pana?
De ce pana mea rãmâne în cernealã, mã întrebi? (...) De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sã scriu?/ Oare glorie sã fie a vorbi într-un pustiu? (Scrisoarea II)
În acest veac, al XXI-lea, trãiesc şi se manifestã câţiva intelectuali români â€Ţpostmoderni", progresişti, care susţin cã sunteţi autohtonist, antisemit, chiar xenofob...
Peste tot aceeaşi idee: sã dau strãinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasã! (ziarul â€ŢTimpul" din 23 mai 1882). Acela ce cuteazã a se revolta faţã de aceastã stare de lucruri, acela care îndrãzneşte sã arate cã formele poleite învelesc un trup putred, cã â€Ţprogresul" nostru ne duce la pierzare, cã elementele sãnãtoase trebuie sã se conjure şi sã facã o luptã supremã pentru mântuirea acestei ţãri este denunţat opiniei publice de cãtre negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar. (ziarul â€ŢTimpul" din 23 iunie 1879). Zicã toţi ce vor sã zicã,/ Treacã-n lume cine-o trece. (...) Alte mãşti, aceeaşi piesã,/ Alte guri, aceeaşi gamã, (...) Dar de-a lor zãdãrnicie/ Te întreabã şi socoate. (Glossã). Dacã port cu uşurinţã şi cu zâmbet a lor urã,/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste mãsurã. (Scrisoarea II).
Un astfel de intelectual progresist, istoric de profesie, ale cãrui scrieri sunt foarte promovate atât pe plan intern cât şi internaţional, susţine cã sunteţi un paseist incurabil, cã aveţi obiceiul de a vã plânge des, de a vã refugia în trecut, de a urî cu multã patimã, de a iubi prea intens, pânã la sentimente naţionaliste etc. Acest formator de opinie a reuşit sã inducã, în mare mãsurã, în conştiinţa româneascã actualã, ideile de mai sus. Au apãrut, totodatã, voci care susţin cã aţi luat celebra boalã de la femei de moravuri uşoare, cã sunteţi â€Ţiresponsabil", cã aţi fi spus, într-o împrejurare în care aţi vãzut o femeie frumoasã: â€ŢDacã nu fac rost de şapte galbeni pânã mâine, mã împuşc!" Cum le rãspundeţi?
Panglicari în ale ţãrii, care joacã ca pe funii,/ Mãşti cu toate de renume din comedia minciunii.(...) Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedã calpã,/ Quintesenţã de mizerii de la creştet pânã-n talpã. (Scrisoarea III). Rele-or zice cã sunt toate câte nu vor înţelege…/ Dar afarã de acestea, vor cãta vieţii tale/ Sã-i gãseascã pete multe, rãutãţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pãcatele şi vina,/ Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. (Scrisoarea I).
Un alt intelectual foarte mediatizat, jurnalist de profesie, susţinea într-un interviu televizat cã sunteţi ateu, iar ca origine nu sunteţi român. Care e adevãrul?
Unde vei gãsi cuvântul/ Ce exprimã adevãrul? (Criticilor mei). Urechea te minte şi ochiul te-nşalã. (Mortua est!). Sã reciteze versuri de-ale mele (Odin şi poetul): â€ŢPrivirea-ţi adoratã/ Asuprã-ne coboarã,/ O, maicã prea curatã,/ Şi pururea fecioarã,/ Marie!" (Rugãciune); â€ŢO, maicã sfântã, pururea fecioarã,/ În noaptea gândurilor mele vinã." (Rãsai asupra mea…); â€ŢAstfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ţi mulţumesc/ Cã Tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc". (Rugãciunea unui dac).
Jurnalistul respectiv invocã versurile Domniei voastre din Împãrat şi proletar: â€ŢReligia - o frazã de dânşii inventatã/ Ca cu a ei putere sã vã aplece-n jug...", precum şi o scrisoare pe care aţi adresat-o cândva Veronicãi Micle, în care aţi fi lãsat sã se înţeleagã faptul cã nu credeţi în viaţa de dupã moarte.
Vai! Tot mai gândeşti la anii când visam în academii/ Ascultând pe vechii dascãli cârpocind la haina vremii. (Scrisoarea II). Sã reciteze versuri de-ale mele (Odin şi poetul): â€ŢUn clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uitã şi preoţi şi popor, / Cum din mormânt rãsare Christos învingãtor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:// â€ŢCântãri şi laude-nãlţãm/ Noi, Ţie Unuia,/ Primindu-L cu psalme şi ramuri,/ Plecaţi-vã, neamuri,/ Cântând Aleluia!// Christos au înviat din morţi,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte cãlcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!" (Învierea).
Biserica rãsãriteanã e de optsprezece sute de ani pãstrãtoarea elementului latin de lângã Dunãre. Ea a stabilit şi unificat limba noastrã într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fãrã dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tãtãri şi turci, ea este încã astãzi singura armã de apãrare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trãiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. (ziarul "Timpul", IV, nr.25, 2 februarie 1879)
Am înţeles. Sunteţi un om profund credincios. Dar n-aţi rãspuns la afirmaţia cã n-aţi fi român autentic.
Deşarte vorbe! (Ce şopteşti atât de tainic...) Când privesc zilele de-aur a scripturilor române/ Mã cufund ca într-o mare de visãri dulci şi senine. (Epigonii).
Iertaţi-mã dacã sunt cam indiscret, dar totuşi, ne puteţi destãinui ce sentimente mai nutriţi faţã de Veronica Micle?
Lumina stinsului amor/ Ne urmãreşte încã. (La steaua).
Mda. Sã trecem la lucruri mai serioase. Cum îi caracterizaţi pe politicienii noştri?
Oameni care au comis crime grave rãmân somitãţi, se plimbã pe stradã, ocupã funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcãrie. (ziarul â€ŢTimpul" din 3 mai 1879). Ne mulţumim dacã actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltã trãdare, abstracţie fãcând toate celelalte defecte ale lor, precum mãrginirea intelectualã, slãbiciunea de caracter, lipsa unui adevãrat şi autentic sentiment patriotic. (ziarul â€ŢTimpul" din 8 august 1880). Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestãm, însã, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdatã. Aceasta e opera secolelor. Pânã ce însã vor fi cum sunt: pânã ce vor avea instincte de pungãşie şi cocoterie nu meritã a determina viaţa publicã a unui popor istoric. Sã se moralizeze întâi, sã-nveţe carte, sã-nveţe a iubi adevãrul pentru el însuşi şi munca pentru ea însãşi, sã devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, sã piarzã tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevãraţi. Pân-atunci ne e scârbã de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevãr, care-a putut fi amãgitã, un moment, de asemenea panglicari, cãci şi omul cel mai cuminte poate fi amãgit odatã. (ziarul â€ŢTimpul" din 17-18 august 1881).
Dar societatea româneascã, în general?
Mizeria materialã şi moralã a populaţiei, destrãbãlarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electoralã, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutãri sau cutãri principii de guvernãmânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie sã lipseascã din viaţa publicã; oricare ar fi, pe de altã parte, religia politicã a unui guvern, ea nu-i dã drept de-a se servi de nulitãţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna. (ziarul â€ŢTimpul" din 9 decembrie 1882).
Funcţioneazã democraţia în România?
Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţãri, influenţat însã, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare pãrticicã organele sale, sub formã de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce sã consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse. (ziarul â€ŢTimpul" din 27 mai 1879). Toate numirile în funcţiuni nu se fac dupã merit, ci dupã cum ordonã deputaţii, care, la rândul lor, atârnã de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiecare centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creeazã, din banii judeţelor, burse pentru copiii â€Ţpatrioţilor" trimişi în strãinãtate sã numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde â€Ţpatrioţii" au câte un petec de moşie, încât toatã munca publicã, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui â€Ţpatriot". (ziarul â€ŢTimpul" din 20-21 aprilie 1881). Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnicã, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de cãderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politicã a diferitelor grupuri care-şi disputã puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpãneşte, o spunem cu pãrere de rãu: lupta egalã în ţarã şi în Parlament nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesãţioase, pe atât de vrednice de condamnat. (ziarul â€ŢTimpul" din 19 septembrie 1880).
