Rostul secundei de s-ar topi în mine,
în loc de sânge cald, palpitând uşor,
mi-ar curge prin vene istoria
şi cerul dintr-un ochi...
Fereastra dinspre zborul pãsãrilor
larg s-ar deschide, şi timid,
pe când umbrele banalelor preocupãri cotidiene
ar zvâcni într-un sertar al timpului
închis demult, pentru totdeauna.
Noi, toţi, ştim,
nu mai avem nevoie decât de cuvânt.
Sau poate, printre atâtea himere,
de tãcere?
Împreunã cu codrii, cu viaţa, sã fremãtãm!
Toatã grija cea lumeascã sã o lepãdãm!
