Mã cheamã liniştea orelor târzii
sã-ţi culeg lacrimi de flori şi sfinţi
din ochii adânci, din lanuri de grâu copt,
legãnându-se în miez de vis de prinţi.
O, cât de mult aş vrea sã mã pierd
pe urme de rãtãcitori sihaştri,
prin codrii, printre silabe de rugãciune
ca ochii tãi, ca ochii lor - albaştri.
O, cât de stele miroase acest trup
cã-mi vine sã sãrut asfinţitul pe frunte
şi-mi mai vine sã zbor neauzit, neştiut
şi sã-i las numai lui zboru-mi s-asculte.
Când tainele se întâlnesc, seara, la fântânã,
aş vrea sã devin fãrã sã ştiu curcubeu,
şi când mamele ne trimit la culcare,
sã plâng iar, în genunchi, Îngeraşul meu.
