E decembrie.
În vãzduh pluteşte,
pe aripi de vânt rece, dragostea.
Ninge iar peste ţara mea.
Undeva, departe,
la poalele unui munte
cu creste cãrunte
se odihneşte un sat
de vreme şi de lume uitat.
Satul trimite spre norii târzii
rotocoale de fum cenuşii...
E noapte.
Luna pãtrunde prin vitralii
de biserici încã nezidite,
tandru, discret,
în naosul sufletului meu de poet
şi mã mângâie cu raze piezişe
pe câteva versuri încã nescrise.
Gândurile rele
nu mai au putere,
gândurile bune
încep sã se-adune
şi sã se aştearnã,
molcom, delicat,
precum omãtul peste un ogor arat,
pe o coalã albã de hârtie.
(Aşa s-a nãscut aceastã poezie).
Şi încã ceva:
În vãzduh pluteşte şi inima mea,
sub formã de fulgi de nea.