Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Este foarte simplu sa fii fericit, dar este foarte greu sa fii simplu.» - [Rabindranath Tagore]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  20212156  
  Useri online:   7  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
Autor: Florin T. Roman ( Florin T. Roman ) - [ PROZA ]
Titlu: Cel mai profund fragment din literatura univers.
În opinia mea, urmãtorul citat din F.M. Dostoievski – Fraţii Karamazov, constituie poate cel mai profund fragment din istoria literaturii epice universale. În numai câteva rânduri o întreagã filosofie de viaţã şi, mai mult, o lecţie de teologie care, odatã însuşitã, te duce cu viteza fulgerului direct în Sânul lui Avraam:

Date biografice despre fratele stareţului Zosima, sãvârşit în floarea tinereţii (povestite de însuşi stareţ - n.n.):

Iubiţii mei, aflaţi Cuvioşiile voastre cã am vãzut lumina zilei într-o gubernie din îndepãrtatele ţinuturi de la miazãnoapte, în târgul V. Taicã-meu era boier de viţã nobilã, dar fãrã a fi totuşi om cu vazã şi fãrã a avea cin mare. La drept vorbind, nu-mi amintesc deloc de dânsul, fiindcã s-a stins din viaţã când eu eram un copil de numai doi anişori. Dupã moartea lui, mama a rãmas cu o cãsuţã de bârne şi ceva cheag, nu cine ştie ce, doar atâta cât sã poatã vieţui cu copiii fãrã sã ştie ce-i sãrãcia. Eram doi copii: eu, Zinovie, şi fratele meu, Markel, mai mare decât mine cu vreo opt ani. Markel era iute din fire, din te miri ce îi sãrea ţandãra, altminteri, bun la suflet, niciodatã nu l-am auzit sã-şi batã joc de cineva. Acasã, cu mine, cu mãicuţa noastrã, cu slugile, era atât de tãcut, cã te prindea mirarea. Silitor la învãţãturã, nu-i plãcea sã lege prieteşug cu ceilalţi şcolari, dar nici sã se ia la harţã cu ei, cel puţin aşa avea sã-mi povesteascã mai târziu mama. Cu vreo şase luni înainte de a muri – avea pe atunci şaptesprezece ani împliniţi – începuse sã-şi facã mereu drum pe la un suflet stingher de la noi din târg, pare-mi-se un deportat politic, trimis din Moscova în surghiun pentru cã era liber cugetãtor. Mare cãrturar altminteri, înţelept între înţelepţii Universitãţii din Moscova. Omul acesta îl îndrãgise pe Markel şi-l primea cu inima deschisã. Searã de searã aproape, fratele meu se ducea la dânsul, şi aşa a petrecut toatã iarna, pânã când l-au chemat înapoi din surghiun, ca sã ia în primire o slujbã de stat la Petersburg, ca urmare a cererii lui, fiindcã avea sprijinul unor obraze de soi. Intrasem în postul cel mare, dar Markel nu voia defel sã posteascã, se certa cu toatã lumea din casã şi ne lua pe toţi în rãspãr: "Ce parascovenii mai sunt şi astea? Zicea el. Nu existã Dumnezeu". Mi-aduc aminte cã vorbele lui ne bãgau pe toţi în rãcori, şi pe mama, şi pe slugi, ba chiar şi mie – deşi eram încã un copil, abia împlinisem nouã ani – îmi stãtea inima în piept de spaimã când auzeam. Aveam patru slugi la noi în casã, câteşipatru iobagi cumpãraţi pe numele unui moşier, o cunoştinţã de-a noastrã. Ţin minte cã din aceşti patru oameni mama a vândut-o cu şaizeci de ruble pe bucãtãreasa Afimia, care era bãtrânã şi şchioapã, tocmind în locul ei o slujnicã cu simbrie. În cea de-a şasea sãptãmânã de post, fratele meu s-a simţit rãu de tot; de felul lui totdeauna fusese plãpând şi lingav, şi de mult îl pãştea o boalã de piept. Era un bãiat nãltuţ, dar firav, şi avea un chip pe care ţi-era drag sã-l priveşti. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, se vede cã rãcise, dar doctorul, pe care mama îl chemase degrabã, i-a spus în tainã cã are ftizie galopantã şi cã atâta i-a fost sorocul, pânã în primãvarã. Mama a început, biata, sã plângã şi sã se roage de el, luându-l cu binişorul (ca sã nu-l sperie), sã meargã la bisericã, sã posteascã şi sã se împãrtãşeascã primind sfintele taine. La vremea aceea încã mai umbla pe picioare. Fratele meu s-a mâniat însã şi a prins a huli locaşul Domnului, dar dupã aceea a cãzut pe gânduri: şi-a dat seama pesemne cã boala lui e rea şi necruţãtoare şi cã din pricina asta mama se ţinea de el sã ia calea bisericii (atâta timp cât mai putea umbla), sã posteascã şi sã se împãrtãşeascã. Ştia de mult, de altminteri, cã-l roade un morb ascuns; cu un an înainte, ne spusese odatã la masã, liniştit de parcã n-ar fi fost nimic: "Cine ştie cât o sã mai trãiesc, poate cã nu apuc nici anul". Parcã şi-a prorocit singur sfârşitul. Au mai trecut trei zile, şi am intrat în Sãptãmâna patimilor. De marţi dimineaţa, fratele meu a început sã posteascã, s-a dus chiar şi la bisericã.
"O fac numai de hatârul dumitale, mamã, ca sã te luminezi şi sã fii cu inima împãcatã", a zis el. Pe mama a podidit-o plânsul, plângea sãraca şi de bucurie, dar şi de mare foc: "Se vede cã i-or fi zilele numãrate, prea s-a schimbat aşa deodatã", se gândea ea. Markel însã n-a apucat sã batã prea mult pragul bisericii, a cãzut îndatã la pat, aşa încât s-a spovedit şi a primit împãrtãşania acasã. Erau nişte zile senine, însorite şi înmiresmate, de primãvarã: în anul acela Paştele cãdea târziu. Toatã noaptea fratele meu tuşea sã-şi spargã pieptul şi dormea ca vai de el, dar dimineaţa numai ce-l vedeai cã se îmbrãca şi se aşeza în jilţ. Aşa îl am şi acum în faţa ochilor: liniştit şi blând, cu zâmbetul pe buze, mistuit de boalã, dar vesel şi fericit. Pãrea alt om, atât de neaşteptatã era schimbarea ce se petrecuse în sufletul lui. Bunãoarã, dãdaca noastrã luase obiceiul cã intra câteodatã la el în camerã: "Hai, puişorule, îl îmbia bãtrânica, sã aprind şi aici la tine o candelã la icoanã!" Altãdatã n-ar fi îngãduit cu nici un preţ sã ardã candela în odaie la el, şi nu s-ar fi sfiit chiar s-o stingã; acum însã o poftea el singur: "Aprinde-o, bunicuţo, aprinde-o. Înainte nu vã lãsam s-o aprindeţi, ca un nemernic ce am fost. Când aprinzi candela, îi ridici slavã lui Dumnezeu, şi cum stau aşa şi mã uit la dumneata, sufletul mi se bucurã şi mã închin şi eu. Înseamnã cã amândoi ne rugãm aceluiaşi Dumnezeu!" Vorbele lui ne pãreau ciudate; mama se ascundea în iatac şi plângea, dar când intra la el, îşi zvânta lacrimile şi cãuta sã i se arate cu o faţã seninã. "Nu plânge, mãicuţã dragã, o îmbuna el, scris e sã mai petrec încã mult printre voi şi sã ne veselim împreunã, prea e frumoasã viaţa şi plinã de bucurie!" "Vai, dragul mamei, unde-i bucuria, când toatã noaptea arzi ca para focului şi tusea îţi seacã pieptul!" "Mãicuţã, zice el, nu plânge, viaţa e un rai în care toţi ne desfãtãm, numai cã noi nu vrem sã ne dãm seama de asta, cãci dacã am vrea, chiar mâine tot pãmântul ar fi un rai." Vorbele lui sunau atât de ciudat şi cu atâta hotãrâre, încât toatã lumea se minuna şi lãcrima înduioşatã. Adeseori veneau prietenii sã ne vadã. "Dragii mei, îi întâmpina el, zãu, nu ştiu prin ce m-am fãcut vrednic de dragostea voastrã… Cum am putut sã n-o vãd pânã acum şi sã n-o preţuiesc cum se cuvine?" De câte ori slugile intrau la el în camerã, nu înceta sã le spunã: "Dragii mei, de ce mã slujiţi? Sunt eu oare vrednic sã mã slujiţi? Dacã s-o milostivi Dumnezeu şi mi-o îngãdui sã mai trãiesc, am sã vã slujesc şi eu pe voi, fiindcã toţi trebuie sã ne slujim unii pe alţii". Mama îl asculta şi dãdea din cap: "Bãiatul mamei, nu tu, ci suferinţa ta vorbeşte prin tine". "Mãicuţã dragã, lumina vieţii mele, o dezmierda el, aşa e dat pe lume, se vede, sã fie stãpâni şi slugi, dar eu, uite, aş vrea sã fiu sluga slugilor mele şi sã le slujesc, aşa cum mã slujesc ele pe mine. Trebuie sã ştii, mãicuţã, cã fiecare dintre noi e vinovat de toate şi faţã de toţi, iar eu mai mult decât oricine!" Mama zâmbea printre lacrimi: "Cum poţi tu sã fii vinovat faţã de toţi, şi încã mai mult ca oricine? Sunt doar atâţia tâlhari şi ucigaşi pe faţa pãmântului; tu însã ce pãcate ai sãvârşit sã te împovãrezi mai mult decât toţi?" "Mãicuţã dragã, sângele tãu sunt, zicea el (rostea uneori nişte cuvinte atât de duioase, cã te şi mirai ascultându-l), şi carne din carnea ta, lumina vieţii mele, sã ştii cã într-adevãr e aşa cum îţi spun: fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru toate, faţã de toţi şi faţã de toate. Nu ştiu cum sã-ţi lãmuresc mai bine lucrul acesta, dar simt cã aşa este, şi asta mã doare. Cum putem sã trãim oare şi sã ne înveninãm singuri fãrã sã vedem nimic, nimic?" În fiecare dimineaţã se trezea tot mai duios şi mai fericit, fremãtând de iubire. Când intra doctorul – venea acum sã-l vadã un medic bãtrân, un neamţ, Eisenschmidt – îl întreba în glumã: "Ce zici, doctore, mai trãiesc o zi, douã?" "Nu o zi, douã, ci luni şi ani de zile o sã mai trãieşti!" îi rãspundea bãtrânul. "Luni şi ani de zile! se minuna el. La ce bun sã mai numãrãm zilele, când e de ajuns una singurã pentru ca omul sã cunoascã pe deplin fericirea! Dragii mei, de ce sã ne învrãjbim, de ce sã ne îngâmfãm şi de ce sã purtãm necaz unul altuia, haidem mai bine în grãdinã, sã ne plimbãm şi sã ne zbenguim, sã ne iubim între noi şi sã ne lãudãm, sã ne îmbrãţişãm şi sã binecuvântãm bunãtãţile vieţii!" "Fiul dumitale nu mai are mult de trãit, i-a mãrturisit doctorul mamei mele, care ieşise cu el în cerdac sã-l petreacã. Boala i-a rãtãcit minţile". Ferestrele odãii lui dãdeau în grãdinã; aveam o grãdiniţã umbritã de copaci bãtrâni, ramurile înmuguriserã şi pãsãrelele cãlãtoare se întorseserã pe la cuiburi şi-i ciripeau la geam, desfãtându-l cu cântecul lor. Fratele meu se uita la ele cu drag, fericit cã veniserã înapoi, şi le cerea iertare: "Pãsãrelele Domnului, fericite pãsãrele, iertaţi-mã, cãci şi faţã de voi am greşit!" Nimeni nu pricepea ce vrea sã spunã, în timp ce el plângea de bucurie: "Câtã slãvitã frumuseţe a rãspândit Dumnezeu în jurul nostru: pãsãrele, copaci, pãşuni, seninul cerului, numai eu am trãit în ticãloşie, numai eu am pângãrit totul şi n-am ştiut sã vãd frumuseţea şi slava!" "Prea multe pãcate iei asupra ta", lãcrima biata mamã. "Mãicuţã dragã, lumina vieţii mele, nu plâng de obidã, ci de bucurie; vreau sã mã simt vinovat în faţa tuturor, fiindcã nu sunt destoinic sã-i iubesc mai mult şi nici nu ştiu sã-ţi lãmuresc ce simt. Dacã am greşit cumva faţã de ei, au sã mã ierte, şi atunci va fi raiul pentru mine. Oare nu sunt cu adevãrat în rai acum?"

Câte şi mai câte nu ne-a mai spus el atunci, cã nici nu-mi amintesc. Într-o zi am intrat fãrã veste la dânsul în odaie, când era singur. Se însera, cerul era senin, şi soarele, în asfinţit, poleia încãperea, prefirându-şi razele pieziş. M-a chemat lângã el, şi, când m-am apropiat, m-a cuprins de umeri şi m-a privit în ochi drãgãstos şi înduioşat; nu mi-a spus nimic, s-a uitat doar aşa, la mine, o clipã. "Du-te, mi-a zis apoi, du-te de te joacã, trãieşte în locul meu!" Am zbughit-o afarã şi mi-am vãzut de joacã. Mereu însã de atunci mi-am adus aminte cum m-a legat cu limbã de moarte sã trãiesc viaţa pe care n-a apucat s-o trãiascã. Atâtea lucruri frumoase şi minunate ne-a tot spus, lucruri pentru care noi, din pãcate, n-am avut înţelegerea potrivitã. La douã sãptãmâni dupã Paşti, fratele meu a murit; şi a murit cu mintea întreagã şi limpede. De vorbit, nu mai putea sã vorbeascã, dar a rãmas aşa cum îl ştiam pânã în ultima clipã; se uita vesel la noi, îi râdeau ochii, ne cãuta cu privirile prin casã, ne zâmbea, ne fãcea semn sã venim lângã el. În târg trecerea lui dintru cele pãmânteşti a fãcut multã vâlvã. Fireşte cã toate astea pe mine m-au zguduit, dar nu peste mãsurã, deşi la înmormântare am plâns amarnic. Nu eram decât un copilandru, încã destul de crud, şi totuşi, simţãmântul pe care l-am încercat atunci a lãsat o urmã neştearsã în inima mea. Cândva trebuia sã se trezeascã şi sã punã din nou stãpânire asupra mea. Aşa cum s-a şi întâmplat.

Contrasemneazã,
Florin T. Roman

X

Nr Comentarii Comentatori
[ Comentează! ] [ Texte ] [ Autori ] [ HOME ]
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Revista Boem@
EXPOZIŢIE DE CARTE
Paul SAN-PETRU, La limita sansei, poezie, Editura Cartea Romneasca
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN