E dimineaţã...
Mai e şi toamnã…
Ceaţa matinalã se scaldã,
intangibilã, impasibilã,
în lumina farurilor
înroşite de frig
ale maşinilor ce vin dinspre varã,
pe drumuri de ţarã.
Aburi calzi, ca de ceai, ies
din fornãitul cailor
şi din cuminţenia pãmântului.
Miresme de toamnã,
fiori de melancolie
şi doruri ce dor
pãtrund discret,
ca un gând de poet,
printre frunzele
îmbolnãvite, îmbãtrânite,
ce încã nu s-au desprins
de pe crengile tot mai moarte,
de prin visele tot mai deşarte,
ale copacilor, bieţii de ei,
îmbãtându-le cu parfumul
de vin roşu şi de nemãrginire
cules de pe struguri şi de pe
moaşte de sfinţi autumnali.
Stoluri de cocori şi de prime iubiri
spintecã pânza albã a ceţii, a vieţii,
luminând strãfundurile cerului,
pânã în cele mai îndepãrtate sate.
Frigul colindã strãzile, hai-hui,
purtat de vânt, ca un beţiv
fãrã adãpost, în cãutare de rost.
E dimineaţã...
O dimineaţã pustie,
dimineaţã de toamnã tristã, târzie.
Dar e şi multã poezie…
|
