Era odatã, într-un orãşel îndepãrtat, un bãrbat cam de 50 de ani, care trãia, împreunã cu soţia sa, dintr-o modestã leafã pe care o primea de la lãptãria oraşului, unde lucra ca portar. Viaţa nu le fãcuse cadou nici un copil. Bietul portar şi soţia lui nu ştiau nici sã scrie, nici sã citeascã.
Dupã ani buni de muncã la lãptãrie, într-o zi, pe neaşteptate, sosi o veste ca un trãznet: În ţarã se dãduse o lege conform cãreia toţi portarii trebuia sã aibã studii de cel puţin 4 clase. În ziua aceea portarul plecã amãrât acasã, întrucât, gândea el, la vârsta sa înaintatã nu mai avea dispoziţia necesarã sã înveţe a scrie şi a citi. Nevasta lui primi cu aceeaşi amãrãciune vestea.
Timp de o lunã dupã concediere, bietul portar se tot gândise ce sã facã şi unde sã se angajeze. Cine-l mai primea pe el la vârsta lui? Şi într-o searã, târziu, nevasta îi zise: -Mãi, omule, tu ştii cã eu mã pricep sã gãtesc bine, iar tu eşti un om foarte ordonat şi chibzuit. Ce-ar fi sã luãm împrumut nişte bani din bancã şi sã deschidem o micã prãvãlioarã? Zis şi fãcut: Peste încã o lunã, girând cu casa, cei doi luarã un împrumut bancar şi-şi deschiserã acasã, în camera de la stradã, un modest restaurant cu douã mese.
Dar femeia gãtea nemaipomenit, iar el, având dar de sus, amenajase micul restaurant cu foarte bun gust, astfel încât, peste puţinã vreme, nu mai puteau face faţã comenzilor. Astfel ajunserã cei doi soţi sã închirieze un spaţiu mai mare undeva, în centrul oraşului, amenajarã în stil original noul restaurant şi din douã mese se fãcurã douãsprezece. Totodatã, angajarã douã chelneriţe.
Dar lucrurile nu se oprirã aici. Clienţii se înmulţeau, afacerea prospera şi ei abia mai fãceau faţã. Şi uite-aşa mai deschiserã încã douã restaurante mari şi frumoase.
Li se duse vestea pânã departe, şi într-o zi se trezirã la uşã cu un domn elegant, ce coborî dintr-o trãsurã luxoasã, trasã de doi cai nemaipomeniţi. Domnul întrebã de patron şi când fostul portar veni la el şi îl invitã la o masã în separeu, domnul îi spuse cã este un mare om de afaceri şi îi propuse sã încheie un contract de colaborare, contra unei sume de un milion de dolari. Bietul portar era sã scape paharul din mânã. Ceru o orã timp de gândire, interval în care se consultã cu soţia sa, şi cei doi cãzurã de comun acord sã accepte oferta.
Şi iatã cã peste o lunã, micul întreprinzãtor era aşteptat în frumoasa garã a unui mare oraş din ţara respectivã, de cãtre un bãrbat ce era îmbrãcat ca un surugiu, care îl conduse cu trãsura pânã la o imensã clãdire cu mai multe etaje. Dupã ce coborî fu condus pânã la etajul 2 şi apoi fu introdus într-un birou de dimensiuni mari, cu mobilã scumpã, unde, la o masã lungã, de nuc, înşiruiţi unul lângã altul, îl aşteptau cinci domni îmbrãcaţi în costume din cea mai finã stofã. În capul mesei omul nostru îl recunoscu pe omul de afaceri care îi propusese colaborarea. Afaceristul îi prezentã pe cei cinci domni ca fiind avocaţii firmei şi apoi îi oferi un scaun, la aceeaşi masã, faţã în faţã cu avocaţii. Dupã ce micul nostru patron se aşezã, stingherit, la masã, apãru o secretarã cu cafele iar unul dintre avocaţi scoase dintr-o mapã o mulţime de hârtii, pe care le puse pe masã, în faţa musafirului. Urmarã cinci minute de linişte. Afaceristul sparse tãcerea şi îi spuse eroului nostru: -Acestea sunt exemplarele contractului de colaborare. Am încercat sã stipulãm clauze favorabile atât nouã, cât şi dumneavoastrã. E ceva în neregulã? Bietul oaspete mai tãcu douã minute, dupã care se hotãrî sã rãspundã, cu jumãtate de glas: -Da, e o problemã. –Spuneţi, zise afaceristul. –Ştiţi, eu nu ştiu nici sã citesc, nici sã scriu. Dupã ce se trezi din nedumerire, omul de afaceri se ridicã, emoţionat, de pe scaun şi li se adresã avocaţilor: -Domnilor, vã daţi seama unde era acuma omul acesta dacã, pe deasupra, ştia sã scrie şi sã citeascã? La care musafirul rãspunse involuntar, oftând: -Ehe, eram portar la lãptãrie !
