Într-o superbã dimineaţã de mai
l-am pus pe Fãrcaş sã-mi cânte de pe-un CD
şi m-am întins liniştit pe canapea, cu faţa în sus.
Am închis ochii şi dupã câteva clipe
am simţit cum sufletul îmi pãrãseşte trupul
şi urcã încet, încet, sus, sus de tot,
pânã la o margine de nor rãzleţ,
unde sufletul meu se întâlni cu sufletul lui Fãrcaş.
Sufletele noastre îşi dãdurã mâna
şi pornirã în zbor de-a lungul şi de-a latul ţãrii.
Ce frumos era! Şi noi ce liberi!
Acuma eram în Maramureş,
la poalele Gutâiului, pe valea Oaşului,
şi în clipa urmãtoare traversam Carpaţii.
Ne-am oprit puţin
deasupra unui sat liniştit de olteni
şi-am ascultat atenţi un ţigan ce cânta la vioarã.
Am trecut pe deasupra
Coziei, Tismanei, Frãsineiului
şi bãtãile de toacã ajungeau pânã la noi.
Am ajuns şi la Bucureşti. Aici
nişte oameni se certau într-un palat
aşa cã plecarãm mai departe.
Fãrcaş avea taragotul la el.
Ca sã uit de gãlãgia Bucureştiului
îmi cântã Doina de la Sãpânţa.
Nici nu terminã bine de cântat
cã ajunserãm pe ţãrmul mãrii.
Începuse sã mã doarã capul,
cã eram la înãlţime mare şi mai bãtea şi briza.
Vãzurãm ruinele Callatisului, ale Tomisului
şi nişte lipoveni într-o barcã pe canale din Deltã,
cu feţele arse de soare
şi cu inimile arse de dor (cã vedeam şi inimile).
Nu prinseserã peşti, dar zâmbeau sincer, senin
şi zâmbetele lor semãnau cu cele ale apostolilor,
reprofilaţi în pescari de oameni.
Am urcat apoi spre Moldova.
Cerul zâmbea a toamne
şi livezile dansau în vântul cãlãtor, ca noi,
iar Fãrcaşul se-apucã iar de cântat.
Nu ştiu ce l-a apucat,
cã deasupra Iaşului îmi cântã
Învârtita de la Sebeş,
iar în vârful Ceahlãului îmi zise vesel
Purtata de pe Someş.
Cred cã se îmbãtase
cu nişte aromã de struguri proaspeţi
pe când treceam peste Cotnari,
cã nişte cãlugãri de la Putna,
probabil vãzãtori cu duhul,
se uitarã în sus, spre noi,
şi-şi fãceau semnul crucii de zor.
Eu i-am zis sã nu mai cânte
cã deranjeazã de la rugãciune
Agapia şi Voroneţul,
Vãratecul şi Moldoviţa,
Neamţul şi Sihãstria,
şi cã se-aude pânã hãt, la Chişinãu.
Dar el s-a supãrat şi m-a-ntrebat
cã eu ce cred cã face el?
Cã el nu se roagã când cântã la taragot?
Cã de ce i-a dat Hristos taragotul cadou
la aniversarea lui de un an?
Şi cã de ce i-a spus cã ãsta
trebuie sã fie rugãciunea lui
pentru poporul român?
Eu am tãcut, sã nu mã fac de râs,
cã-i auzeau reproşurile
nişte ciobani de pe vârful unui deal
din Mãrginimea Sibiului,
iar oile lor începuserã sã behãie foarte.
Atunci mi-am adus aminte
de Mioriţa şi de Baltagul şi i-am zis:
-Nea Mitruţ, ai dreaptate, cã uite,
şi Ciobanul din Mioriţa primise cadou
de la Hristos un fluier,
ca sã se roage cu el pentru vrãjmaşi.
Şi l-am rugat sã trecem un pic
şi pe la mine pe-acasã, pe la Sebiş,
sã vãd ce mai fac prietenii mei din copilãrie,
iar el a zis: -Bine, sã mergem.
Dar tocmai când zburam mai frumos,
rãcorindu-ne pe deasupra Mureşului,
am auzit deschizându-se o uşã
şi o voce de femeie îmi spuse:
-Florine, hai la masã!
Era vocea mamei.
Fãrcaş sãri înapoi în CD
iar eu coborâi cu viteza luminii în trupu-mi
şi deschisei ochii.
Încã mã mai durea puţin capul
de la aerul rarefiat al înãlţimii şi de la briza mãrii,
dar eram fericit.
