Pe deasupra rândunelelor
cerul zâmbeşte a toamne
şi trãirile mele interioare
iau forma unor cireşe coapte,
iarba e tot mai verde
şi eu tot mai aproape de Tine, Doamne.
Pe marginea drumului
salcâmii se scuturã sãlbatici
de pãcatele anilor ce stau la rând
şi totul miroase în jur a nemurire.
Numai Mãrul lui Adam
şi câteva piersici putrede
mai pulseazã seminţe primordiale
printre degete ce ţes
anotimpuri toride.
Crinii danseazã transpiraţi
cu razele fierbinţi şi tandre,
sânzienele se retrag cuminţi
în icoane cu naşterea Botezãtorului.
Vântul aleargã nebunatic prin grâu
şi Eminescu moare iar,
Mureşul a retrogradat în pârâu
dar trece în acelaşi ritm de caval,
Moldova îşi plânge poetul în Bellu
cu lacrimi din flori de tei.
La un capãt copiii se joacã de-a anii
iar la celãlalt capãt,
rostogolindu-se printre pietre şi veacuri,
unul spre altul,
se întâlnesc şi se sãrutã
capul lui Pavel cu capul lui Ioan,
în timp ce, zâmbind
a hortensii şi-a maci însângeraţi,
cu capul în jos şi cu inima sus,
Petru scruteazã adâncul cerului
cãutând cu privirea
de pe crucea lui dragã
preascumpii ochi ai lui Iisus
ce plâng o lume-întreagã.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Frumos,si foarte estetic! Iisus este acolo,in inima si in gandurile tale.Felicitari pentru poezie!
Poezie amplã, te joci cu realitatea fãcând din ea un anotimp.Şi undeva printre oameni şi frunze, printre copiii ce se joacã, sau printre sfinţi, undeva îţi laşi sufletul sã ţi-l citeascã cine-o putea.