M-am întâlnit cu Minulescu la Piteşti...
Era-mbrãcat ca şi acum o veşnicie,
Cu-aceeaşi albã rimã din poveşti
Pãstratã într-un miez de poezie.
Cãlãtoream spre ţara unde cresc
Speranţe, idealuri şi rãbdare...
Eram în zbor, pe-un inorog cãlare,
Cu cornul dur, dar înmuiat de nori
Şi aripile fâlfâind pe şoapte,
Sub care fredonau pânã în zori,
Sensibile ca plânsul unei flori,
Dulci armonii de rugãciuni de noapte.
Şi-am coborât în iarbã, pe un vis,
Sã schimb cu Minulescu douã vorbe...
Venea din Cer,
Venea din Paradis –
Din patria stãrilor de nedescris,
De-acolo unde-n loc de versuri,
Editoriale,
Toţi binecuvântaţii cântã...Osanale...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc destine,
Speranţe, idealuri şi rãbdare.
Şi-am sãrit iar pe-înaripat cãlare
Şi am zburat ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Minulescu-n Bucureşti...
O! Tu, sfãtuitorul meu de tainã şi cuvinte,
Ce mare eşti,
Ce bun eşti,
Ce cald eşti!
