Cu toţii trãim sub o lunã eternã
fãrã de luminã proprie;
singuri, umbrele s-au dus de mult,
şi plângem la atingerea acului de final.
Teama-i un produs secund al inimii,
dac-am smulge din piept bãtaia,
palpitaţiile ar înceta,
frica ar pieri şi ne-ar elibera.
De pe margine-am fost împinşi
în abisul cel negru
şi fãrã de fund.
Nu pot coborî de tot,
dar mã voi înãlţa în jos,
sã ating un capãt în oglinda lunii.
Omu-i doar un sacrificiu viu;
durerea-i vine nu din gând
şi nici din suflet,
ci din neputiinţa de-a fi un martiriu.
Mai jos, departe,
încã cred în rãsãrit,
dar cãderea-i în eternitate
şi voi amorţi pânã în final.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
*frustrarea* e un termen aşa de nepotrivit. Pentru mine mult mai bine merge termenul *solace* din englezã (nu-i ştiu echivalentul în românã). Nu doar *unii dintre noi*, ci toţi suntem prinşi. Universul e un loc aşaaa de plictisitor. :/