Nu rupe lumina care ne strãjuieşte,
cãci soarele bate o singurã datã pentru fiecare
şi doar împreunã putem îmblânzi respiraţia cea rece.
Dacã îţi mãrturisesc toate pãcatele,
îmi vei mai ţine mâna când trec prin foc?
Poate cã acum e rece şi frigul mã înghite,
poate cã tot ce ne-a rãmas e visul unei închisori de roze(inimi),
dar scânteia ce strãluce în drum spre moarte
are un singur timp, iar dacã îl ratãm,
o pierdem pe veci. Şi vecii au limite,
dar mi-e fricã sã fiu singur.
Nu pierde lumina, dragã Mihai!
Aşa mult mi-aş dori sã fiu hermafrodit;
mãcar atunci poezia asta avea un destinatar real.
Cred cã asta plâng acum,
poezia(iubirea) o exilez afarã
fiindcã doare.