Luam naştere pentru o altã datã, ca încã o datã sã calc înainte, mlãdiind pe valurile calme ale eterului. Duceau spre nicãieri, dar acel nicãieri se dovedea a fi de o asemenea aromã, atrãgãtoare, încât pasul îmi era mai ascuţit ca niciodatã; trasam zãlud prin vise fantezii aşa de pure… Un marinar pe ape caste ce vâna albastrul cerului. (Un albastru atât de fad, acum cã mã gândesc mai bine, atât de fad cã îl puteam considera alb)
Eram doar un anonim, oglindit la infinit în unduirile mãrii. Visam la un chip angelic, aceasta îmi fusese eroarea. Aceasta îmi este greşeala. Şi, din pãcate, îngerii nu prind drag de altceva decât de amorul muzical, acela care danseazã indiferent de linia melodicã. Nici nu conta cã mie clopotul îmi bate în asemenea contrapunct tãios cã provoca ploaia ce mã îneca. Plãmânii se umpleau cu apã, dar nu mã durea. Orice disonanţã melodicã purta cu ea amorţirea aceea a îngerilor. De altfel, tot ceea ce face moartea este sã te afunde mai tare în nesimţire. Probabil cã eu eram deja un cadavru, purtat de valuri în infinit dupã ce îmi fãcusem de unul singur injecţia fatalã. Aşa simţeam. Aşa visam… Îmi fãceam cale pe oceanul cel alb, noian de dragoste imaculatã, în luntrea cea neagrã a ochilor mei, oglindindu-mã doar o umbrã, difuzã, nimb profan luându-mã în braţe. Eram doar o umbrã, fãcutã de lumina unui soare negru de pe cer, umbrã în nimicnicia apei. Îmi fura sclipirea. Abia acum realizez cã acea catedralã în a cãrei turlã se afla clopotul divizãrii mele era adânc îngropatã sub apele la care mã miram. Şi el bãtea în infinitate, îmi crãpa visul.
Astfel am ajuns eu sã mã înec; aruncându-mã în adâncimea mãrii. Calmul ei nu era altceva decât produsul furtunii. Apa era încã tulbure, moartã, odatã ce ploaia a trecut.
Nimic nu înota în ea. Nimic nu trãia în ea. Acum sunt şi eu încleştat în mrejele ei. M-am avântat din luntrea vieţii cu salt în eternitate şi am pierit, cãci pentru a trãi în nemãrginire trebuie sã abandonezi prisosul vieţii.
Într-un bun final, m-am trezit din somnul cel clar şi am mutat nebunul de negru peste regina de alb. Ştiam ce eram cu adevãrat. Ştiam cã masa aceea de carne albã pe care o vedeam plutind diafan prin albele valuri ale oceanului amorului meu era doar o reflecţie. Ştiam cine era, dar îmi era fricã sã o recunosc. Reuşisem sã fiu amorţit, în sfârşit. Iar soarele cel negru mã ardea…şi îl priveam cu atâta iubire… Micul meu înger.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Vã mulţumesc, domnule Gîndu! Într-adevãr, am încercat sã obţin toate aceste elemente şi mã bucur sã aflu cã am reuşit.
Este cea mai bunã lucrare scurtã cu temã metafizicã pe care am citit-o în ultima vreme. Interferenţa lumilor terestrã şi celestã, atracţia contrariilor, alternanţa negru/alb, puritate/luciferic, tratate într-un mod foarte poetic. (Şi inedit - vezi soarele negru). La mai multe astfel de realizãri!
