În beznã, ochii sunt pentru umbre,
condeiul de cearã deci iscãleşte vorbe goale.
Prin cerneluri de sânge pribegeşte lumina,
izgonind cuvintele, sãrãcind peniţa de viaţã.
Douã imagini îmi picteazã respiraţia,
negura trecutului şi umbra viitorului.
Fiecare lacrimã scrie istorii noi, lumi noi,
vieţi noi - idei.
Crâncene misii din subsol se aştern
în caietul pecetluit de întunericul vieţii,
înfiripând rânduri de cenuşi, cadavre,
pe foi roase de mucegaie.
Paşi de mercur înconjoarã cãlimara,
gloanţe de mânieri şi uri,
interzicând zicerea propriei voi.
Pulsând visul, versuri zãmisleşte oblul condei,
închegat în cerneala sa de sânge.
Aşadar, eu de ce stau aici,
lãcrimând sânge şi pierdut în întuneric,
un condei de cearã,
scriindu-mi poezia?
|
