Prin încrengãturi de mãrãcini, în spini roşii de sânge îmbãiaţi şi rugi robuşti ce-şi înfloresc culoarea, se înfiripã o aripã. Dalbã panã împlântã rãdãcini în solul din valve şi metale, şuierând chicote de suspin. O panã de guguştiuc rãsare şugubeaţã, flori de ciori înecând sub suflu de zefir. Când rãsãritul se îndoaie sub apãsarea uliului şui, spume va face marea, scuipând ardoarea puiului de soare. Fie şi crivãţul de bun augur, dar zãmislirea unui nou templu pentru fiorii naşterii nu va putea fi considerat vreodatã un fapt drept, neîmplinit sub forţa cleptomaniei ciclopilor din nori, orbiţi de rãscruci.
*Culmea prostiei, când o floare se naşte, altele zeci nu vor mai gãsi casã pe locul ei.* şoptea furatã de ungherele cristaline ale lacului uscat, o tânãrã domnişoarã, blondã, cu nasul cârn, facle în obraji sfârâind omagii iernii apuse; purtatã fata de zefirul unduios în luntre de nori spre lucirea amurgului. Valurile o pluteau cu vise de plumb tot mai adânc prin tenebrele cãpşorului ei, aventurând-o pe fluturi de mercur, curgând icoane de pescãruşi.
- Amnesia, sã nu te laşi dusã în larg, draga mea!
- Fii sigur… încuviinţã ea cu ochii injectaţi, scurşi în lacul de dedesubt, trezindu-se din ceaţã. Nu uita sã mi-l iei pe Peniţã când pleci în oraş!
-Bine…
Ea se ridicã din barcã şi îşi fluturã braţele în aer, ţipând din toţi plãmânii.
*Ce mai fatã…16 ani şi încã jucãrii de pluş. Când s-o maturiza odatã!?* gândea Atanasie Şoavã, un bãtrân de vreo 53 de ani, urmãrind-o de la mal.
*Amnesia e genul de fatã pe care şi dacã dormi este imposibil sã nu o însoţeşti prin basme ţesute cu fire din clipe aurite, împreunând şi visul şi simţurile în fantasme exotice prin ţinuturi pierdute de acest spaţiu. Mereu îngânã aforisme ori expresii pretenţioase care i se par interesante, uneori chiar cugetând unele noi ale ei. Dacã şi pãmântul s-ar urni, lumea ei ar împãuna un tandru refugiu cu fulgii puilor de pescãruşi ce îi încântã mãrile.
Şi când valurile or înghiţi orizontul, şi când mãrile se vor fi uscat demult, pânã şi când munţii de nisip se vor încumeta sã culmineze cerul, luntrea ei va continua sã pluteascã î naval. Pleacã…Dispare în negura vieţii…*
O muşcãturã mare dintr-un mãr poate naşte multe, cele mai multe fiind durerile fructului. Ea lua muşcãturi prea mari şi se îndepãrta astfel de lumea ei…pãlea în nimicnicie.
Atanasie fãcuse doi paşi înapoi, se întoarse şi plecase.
În curând, luna scãpãrea cristalinã pe lagunele cerului, pricina cuvântului profanator al acelor orbi ciclopi.
Femetele tulburãtoare ale pãdurii – rugi înnebunitoare spre lunã sã curgã peste foioasele în plinã vânã pentru a le nutri esenţã de neant.
Nici viaţa nu e viaţã fãrã moarte, iar când cea din urmã dã mat, şahul va fi complet.
Murmurele lunii izvorãsc din plapume de soi împãrãtesc faldurilor nopţii, înghiţind somnul în taina ei.
*Dacã malul şi fãrã un fir de nisip tot mal e, atunci de ce marea mea nu mai are mal? Am pierdut tot nisipul…de ce nu mai am mal?* îngândura Amnesia în somn, trezindu-se din noaptea ei şi realizându-şi singurãtatea. Barca atinsese malul. Ea nu mai plutea acum, şi totuşi se îneca. De ce?
Dintre arbuşti o siluetã se profila tânguietoare din întuneric, izbândind contururi şterse. În braţe ţinea un pescãruş de pluş.
-Peniţã!
Figura înainta mai mult. Era Atanasie. Acum cã îl putea vedea de mai aproape, o figurã de şoc împânzea faţa fetei.
-Cine eşti? întreba ea înmãrmuritã.
Unul din ochii sãi era alb complet şi pãrea mort, pur şi simplu. Celãlalt o privea netãgãduitor.
-Selena…Amnesia Selena? Sunt unchiul tãu, Atanasie…
Pãrea cã şovãia…
În seara aceea, doar lacrimi, durere, gamete se vor fi fãcut auzite în pãdure. Luna mereu rãsare pe cer datoritã furiei ciclopilor mâhniţi. Prin încrengãturi de mãrãcini, în spini roşii de sânge îmbãiaţi şi rugi robuşti ce-şi înfloresc culoarea, se înfiripã o aripã. Dalbã panã împlântã rãdãcini în solul din valve şi metale, şuierând chicote de suspin. O panã de guguştiuc rãsare şugubeaţã, flori de ciori înecând sub suflu de zefir. Când rãsãritul se îndoaie sub apãsarea uliului şui, spume va face marea, scuipând ardoarea puiului de soare. Fie şi crivãţul de bun augur, dar zãmislirea unui nou templu pentru fiorii naşterii nu va putea fi considerat vreodatã un fapt drept, neîmplinit sub forţa cleptomaniei ciclopilor din nori, orbiţi de rãscruci.
Astfel ia naştere luna. Desigur aşa se vede doar de la zenith. De jos, rugii tandri sunt, sunt trandafiri chiar…
*Îmi place când orbii cu un singur ochi nu vãd bine la rãscruce, habar n-au când rãsare o floare sau un rug. Trezeşte-te!* visa Amnesia în somnul ei.
