Mã leagãn plãpând de fire de durere,
Atârn peste un hãu de moarte şi calvar,
Sufletul arde în vãpãi de foc lanterne,
Facla ce-mi aratã ieşirea din furnal.
Ard în disperare cenuşã de suspine,
Înfãşor amarul în flãcãri caudine,
Contenesc cu lavã sentimentele sã usc,
Înfierbânt durerea ca lumea sã o gust.
Aş vrea sã mor pe veci din sufletul lor,
Sã vãd dacã durerea chiar aduce dor,
Cãci sunt mort deja în sufletul meu,
Sã nu mai înghit fum în plãmânul ateu.
Aici se sfârşeşte povestea mea...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Numai la asta am decis sã renunţ la acest stil, numai la aceastã poezie...Alexandra, hãul nu este doar hãu...şi de ce crezi cã s-ar afla in sufletul meu dacã nu l-aş vrea acolo? Este refugiul meu! Mda, tocmai am schimbat cu totul înţelesul poeziei...
Apreciez faptul cã pânã şi în timpul liceului ai mai gãsit timp sã-mi citeşti mica poveste...sufletul meu arde mocnit de mult timp pe jumãtate mort...curând va arde de tot din mine...pe urmã una din afirmaţiile tale îşi va pierde adevãrul...Oricum, mulţumesc...nu ştiu cât de profunde sunt, mai de grabã, pur şi simplu grele lingvistic...fiidcã aşa le vreau...toate poeziile mele recente au fost despre acest suflet al meu, iar felul în care au fost scrise îl caracterizau...
Mihai, imi place foarte mult poezia, ca toate creatiile tale, este profunda. Daca sufletul tau arde, in ciuda faptului ca fumul sau emana durere, inseamna ca nici el si nici tu nu ati murit inca, spiritual vorbind, pentru ca material mai mult ca sigur inca traiesti. Dimpotriva, un suflet ce constientizeaza suferinta si haul deasupra caruia se afla este mai simtitor si poate chiar mai ... viu, caci percepe esenta vietii. Cu siguranta un astfel de suflet va gasi o solutie. Interesanta povestea ta, felicitari