Singur. Uitat. Pierdut.
Prin perdele de negurã,
prin codrii de foc,
prin ape-mbibate în purpurã,
trec norii de potop.
Vãzduhul strivit de negurã,
fãclii ce ard în haos,
valuri candide de purpurã,
toate zãmislesc murmur de tãcere.
Silenţios,
pânã şi cel mai adânc somn
îţi şopteşte lumina.
Adormi şi te vei trezi,
între noapte şi zi,
domina-va murmurul tãcerii.
Când sufletu-i pierdut, uitat şi singur,
spintecat de printre-alţi semeni,
când se crede surd, mut, nevãzãtor,
sã nu uite cã şi tãcerea dã culori.