Frânturã din nimicul clipei mi-e dat sã gust,
S-o bat, s-o frâng, sã-i sparg gãoacea asemeni unui bec
Şi sã mã îmbãiez în lumina-i.
Sã-i iau filamentul şi de energie sã-l pãtrund,
Suficientã luminã pân ce peniţei fac,
Sã-şi iscãleascã viforesc tãcerea.
Din cer vreau sã rãpesc soarele,
Sã-l fac sã-mi lumineze calea;
Presupun cã cioburile-i sângeroase sunt,
Câte vreri spintecase înainte oare el?
A cui reflexie oare-n el aş zãri?
În flãcãri şuie curge acum el - s-a topit în infinit.
