Ilustrul albastru boltit al firmamentului
În zenit doar o cristalinã reflecţie e a nadirului,
Cu privirea mintea umanã oglindind parâma
Ce leagã cele douã toate-ntr-una.
Oglinda-sãlaş pentru imagini deşarte
Ale unor gânduri negre-nstrãinate,
Lipsite de apendice sticloase, amputate,
Şi-urnite-n vâltori, tumulturi de membrana
Ce le zãmisliserã imanent cu mâna-.
Ce-oglinda vede-i permanent,
Pe vecie impregnat va persista,
Îngheţat în sticlã finã el va subzista
Şi mereu îşi va avea în realitate complement.
Dacã ce nu vezi existã şi e reflectat,
Oglinda-l va pãstra, oare atunci putem recrea
Ceea ce-n sine nu existã şi nici n-a existat?
Dacã înstrãinãm reflecţia de oglindirea
Sa-ntr-altã astfel de capcanã, putem oare materializa
Ceea ce doar subiectiv tindea a exista?
Şi dacã da, vederea ne-ar fi de nãdejde
Sau oare omul crede doar ce vede?
Spaţiul infinit încarcerat de suprafaţa cristalinã
Poate oare fi-un incunabul al genezei existenţei?
Poate oare el fi un palimpsest la suprafaţã doar,
Iar intrinsec sã transcendã limitele ontologiei esenţei?
Dacã ceea ce se reflectã-n oglindã-i obiectiv,
Iar imaginea sa e purã subiectivã, o fi oare obiectivul cristalin
Dând naştere reversibilitãţii interschimbabile-a realului nativ
Şi-a frapantului fals ce persistã din datini?
În caz de da rãspuns, oglinda-i un stativ
A impersonalitãţii umanitãţii, iar tot ce se-aflã-n ea
Poate fi readus la viaţã doar reflectându-l înapoi.
Atunci ce mai e cerul albastru, dacã este doar o reflecţie
În al ochiului cristalin? Mai e nadiru-n zenit sau e doar
Amintirea unui tot unitar? Loc este de o introspecţie,
Cãci ce ştim e doar a posteriori bazat pe ce vedem noi doar.