Nãzuie ample iluzii în deşertul de trãiri
Unde briza de monotonie îşi aşterne mrejele,
Viciind aerul cu silicate şi sulfuri-
Suflarea de-arşiţã ce-mpresoarã gândirii frâiele-.
Totul arde sub un soare de cristal,
Prismã ce desprinde raza
De raţiunea ce-o parcurge direct, clar,
Şi-i disturbã faza.
Prisoseşte ţeluri vechi pustietatea,
Iscã boare de zgurã-mpovãratã
Peste dune şi iar dune, sporind sobrietatea
Şi purtând cenuşa minţii în plane de-altã datã.
Omul sãlãşluieşte în acest abis,
Hruba particularitãţii triste,
Perpetuând vlãstarul unui vis,
Venetic în lumi de singularitate poposite.
Bivalenţa sufletului mãturã nisipul,
Este şi încrezãtor, în optimism scãldat,
Şi umbros, de pesimism brãzdat,
Şi molcom se prefirã-n vãzduh nisipul.
Tot ce în zare vezi e doar nisip,
Particule de silicate,
Şi-astfel mrejele-s puse din timp,
Tabieturi repetate.
Se pogoarã influenţe aliene
Peste seminţia mãrului;
Cei ce zãmislesc cenuşa bine
Sunt pecetluiţi timpului.
