Pe cerul înstelat lucesc aştrii,
Iar al nopţii voal molcom cuprinde
Fiece fiinţã, şi ochii alabaştrii
Privesc lent din întuneric, te prinde!
Încet se lasã misteru-mbrãţişat,
Şi coboarã-ntre muritorii plãpânzi,
De ce trebuia sã-şi fi arãtat
Ai sãi atât de urã plini ochi flãmânzi?
Priveşte fiinţa nopţii însetatã de sânge,
Cum încet se ridicã nepãsãtoarea aripã
A beznei înserat şi lent se prelinge,
Prefir-a sa pradã din pripã grãbitã.
Îşi pierduse festinul în ceaţa tãinuitoare
Şi-apetitul îi crescuse brusc
Urmãrindu-şi destinul prin cea cãlãuzitoare
Umbra unei vremi trecute de mult.
De ce trebuie sã plângi de nimeni nu te vede?
De ce trebuie sã suferi de nimeni nu te crede?
De ce trebuie sã cazi de nimeni nu îţi dete
Dreptatea ce-o meriţi de drept din plin.
