Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea
printr-o boală cruntă iar dacă nu erau
bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital
eram doar o amintire vagă. Câteva din cele
ce mi s-au întipărit în minte din anii
copilăriei mele şi pe care le ţin minte, cum
ar fi joaca prin spatele batozei ce avea un
tambur plin de cuie pătrate şi groase,
deasupra nişte site la care nu reuşeam să
ajung niciodată, doar mă uitam la ele şi pe
care o ascunseseră într-o şură mare în capăt
dar care a dispărut şi ea fără a-mi da
seama.
Ce m-a mai marcat a fost moartea străbunicii
mele şi bliţul unui aparat foto ce m-a
speriat în grădiniţă germană. Cu toată ura
împotriva clasei mele de duşmani ai
poporului eu am crescut la două familii de
nemţi dintr-un cartier unde se vorbea un
dialect nemţesc, unde mergeam lunea şi
veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu
copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine. El
stătea în faţa iar eu în spatele lui şi când
dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea
la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu
unsoare şi cu boia era la ordinea zilei
.Părinţii mei şi-au tras mult de la gură ca
să pot învăţa germana.
Pentru că erau aproape tot timpul la servici
am mai crescut şi cu bone care ne-au umplut
de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata
ajungea atunci când nu se mai putea face
nimic pentru că odată ajuns acasă era
epuizat.
În şcoala germana am învăţat să cânt la
flaut da nu prea mult "Alle meine Entchen"
(toate gâştele mele) şi cam atât. Colegii
mei au apărut într-o emisiune la
televiziunea romana, emisiunea în limba
germană, înainte de a începe m-a apucat
cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul
colegiilor şi m-a dus printr-o cameră până
când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o
în tabără la Vartejul Bucureştilor când am
participat la emisiunea şapte ori şapte, tot
la televiziunea romană-parcă mai era alta-
când după emisiune mă prinde cineva şi mă
scutură bine de nu realizez ce mi se
întâmplă. Făcând legătura între cele două
îmi dau seama că nu eram doriţi nicăieri.
Toată viaţa mea am fost un taciturn
construind un monument al tăcerii oculte.
Nu ştiu de ce dar parcă eram ciumat sau
aveam lepra prietenii, în ghilimele spus,
făceau chefuri, sărbători de naştere iar eu
nu eram invitat cu toate că îi vedeam cum
vorbesc faţa de mine să se întâlnească sau
să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu
vă daţi seama ce durere sufletească aveam şi
cum mă simţeam de marginalizat, cred că le
spuneau părinţii să mă evite.
Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă
lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche
de tenişi să joc fotbal şi care mi da. A
doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui
în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă
descalţă de mă lăsa-n picioarele goale numai
cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la
două străzi de casa mea şi aproape de
centru, să fi văzut ce fugă, desculţ numai
în ciorapi pe stradă până acasă. Bine veţi
zice că şi alţii o avut păţanii din astea şi
aveau origine socială sănătoasa, da durerea
sufletească n-o avut-o nici unu cum am avut-
o eu. Cu tot respectul faţa de cei ce citesc
şi respectând proporţiile, da cred că cei de
teapa mea "pleava şi drojdia societăţii "
cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă
înţeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care
acuma îl realizez este momentul când am fost
dus cu şcoala să vedem o fabrică de
cherestea să ni se arate un gater cu rotile
de transmisie şi cu volanta ce se afla sub
podea…, parcă cineva mi-a făcut o poza-aşa o
fost sau este şi al vostru.
Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea
odiosului ziua de naştere iar la aniversarea
de 18 ani când am cheltuit aiurea 800 de lei
pe jocuri cu maşinuţe (ca să se justifice
urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci
primită de mătuşa mea care m-a căutat toată
ziua prin Timişoara făcându-şi griji de
dispariţia mea şi care vroia ca pe acei bani
să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când
mă întorceam spre casă îmi arde o palmă de o
ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta
mea pe lângă dar am primit o palmă, de data
asta de la mama.
Cam atât o fost cu aniversările mele în
afară de un episod pe când eram în clasa
întâi, când străbunicul meu mi-a ţinut ziua
doar în familie şi pe care mi-l amintesc
bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă
pentru premiul trei la secţia germană, care
locuia într-o casă boierească cu uşi şi
camere înalte având o terasă plină de
muscate pe pervaze de îţi era mai mare dragu
să stai vara şi de unde se vedea vârful unui
munte ce veghea ca un martor al oropsiţilor,
fărădelegilor şi nedreptăţilor.
Casa a fost naţionalizata şi dărâmată ca să
construiască o clădire rece de betoane să le
fie cald minerilor ce lucrau pentru
prăbuşirea adică propăşirea unei lumi
utopice în minele dintr-o localitate
limitrofă.
Fiind bun prieten cu aproape toţi evreii în
perioada interbelică şi cărora le împrumuta
bani tot timpul ca un mic bancher, care
dormea iarna în frig şi mânca cu cumpătare
să nu cheltuiască banii pe care-i strângea
într-o "scatuie" cutie pe care o ţinea
închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe
scara puteai ajunge la ea, la care eu mai
târziu când el era foarte bătrân şi scatuia
era plină de pine de păianjeni iar eu cât o
lungime de coada de matura mă uitam la acel
loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau
atâtea sacrificii năruite de tăvălugul
proletariatului solidar şi plin de ură.
3.La capătul lumii
Bunica îmi povestea că străbunicul a fost în
primul război mondial până la capătul lumii
unde a stat 8 ani în lagăr -prin câte a
trecut-. "Războiul îi tragic şi absurd"
spunea marele scriitor Camil Petrescu.
Stând pe cuptiori cu o cergă pe picioare
într-o linişte monumentală asculta
atrocităţile tragicului şi absurdului.
Tristeţi relatate ca pe un jurnal de război
în care străbunicul fiind luat prizonier în
primul conflict mondial le-a trăit cu
bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre
şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care
pentru cei mai mulţi nu avea bilet de
întoarcere povestea cum în opririle lor prin
gări prizonierii erau folosiţi pe post de
călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora
din vagoanele în care stăteau claie peste
grămadă punându-i să spânzure preoţi în
sutane care erau hăituiţi, adunaţi şi legaţi
mai rău decât animalele. Prizonierii erau
obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul
de sub picioare era împins de ciumă de
culoarea sângelui care începea să se extindă
tot mai tare şi mai tare distrugând toată
cultura generaţiilor de-a rândul. Până la
ciuma roşie era unul dintre cele mai
credincioase şi evlavioase popoare cu o
cultură demnă de invidiat, martori fiind
bisericile şi palatele rămase întregi după
ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani
străbunicul este ţinut prizonier ducând o
viaţă cumplită de supravieţuire. În al
optulea an se întoarce bolnav şi sleit de
puteri doar printr-o minune.
În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi
povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o
familie de evrei în timpul nazismului dar
care dorea să fie cu familiile lor au plecat
fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit
sfârsitul. Familia mea a fost prietena cu
evreii generaţii de a rândul. Străbunicul
era foarte bun prieten cu primarul Ştrifunda
un mare erou al luptei de clasa ce a fost
prigonit prin munţi, luptând împotriva urii
şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane
utopice iar împreună au fost la Alba Iulia
cu drapele fiind mândri că sunt romani.
