Mi-am adus aminte...acum catva timp mi-am
abandonat sufletul in iarba...am crezut ca
ii este mai bine acolo decat in trupul meu
pe care il urasc de catva timp...pentru ca
m-a tradat...si l-am lasat pe o pajiste
minunata, pe verdele meu si sub albastrul
cerului meu, culorile mele iubite
dintotdeauna si care nu m-au tradat
niciodata...si am simtit(dar mai simteam
ceva) cum amorteala imi cuprindea tot
trupul...dar nu mi-a pasat...si am umblat
prin lume amortita, anesteziata si la rau
si la bine...asa , o umbra fara suflet,
fara viata, fara simtire...si mi-a fost
bine...o vreme nu am auzit scancetele
sufletului meu ramas singur, calcat in
picioare de trecatori orbi care se minunau
doar la vederea unui abur cu ochi albastri
din care picurau lacrimi calde...din
fiecare picatura iesea un margaritar...pana
ce s-a umplut pajistea de
margaritare...multe, albe, cristaline...si
lumea nu le-a mai calcat in picioare...intr-
o noapte mi-am auzit sufletul scancind...il
uitasem de tot si desi nu mai era in
mine...m-a durut asa de tare incat m-am
sculat si am alergat nebuna spre locul unde
il lasasem cu multa vreme in urma...era la
fel...dar avea in jurul lui un camp de
margaritare...si plangea...l-am luat in
palme si l-am sarutat...m-a durut sarutul a
iubire si l-am pus la loc...si nu-l mai dau
niciodata, nimanui...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Frumoase gânduri! Dar corect era sa incadrezi poemul la Proza, nu la Poezie.
