Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Din cauza lipsei de interes, ziua de maine se anuleaza.» - [Anonim]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  20310303  
  Useri online:   3  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  

Opinii
Nume logare (pseudonim):
Parola:
Text opinie (max.512 caractere):
Au mai rămas: caractere!
Autor: Mihai Daniel Rus ( Rus Mihai ) - [ PROZA ]
Titlu: Suferinta
Era o noapte nesãţioasã, pricinuia în mod particular doar hoţii şi miş-maşuri de gândire. Indiferent de câte bãtãi înfãptuia minutarul, întunericul graţia voalat fiecare clipã scursã risipitor, îngãduind astfel prisosul timpului mort. Iar acest timp mort încorseta toate momentele albe care altfel ar scurta dezolarea închisorii lacrimilor.
Modulul ceasurilor pierdute înfãţişa un altfel de absolut al clipei, unul cauzator de vânt şi tumult interior pentru om. Animând contururi austere, memoria unor astfel de timpuri albe provoca dezgust iraţional faţã de viaţã şi lume. Spleenul acesta mecaniza zâmbete false pe feţe anonime, pe linii monotone printr-un alb vast.
Stam înfãşurat în veşminte de flanelã pe acest alb al patului. Deşi visul mişuna haihui prin dezorientarea orizontului nopţii, lungimea de undã pe care rãspunsurile lui circulau era perturbatã frecvent de trecerea prin punctul zero al universului meu – petalele roşii ale amorului. Chiar dacã aceastã nulitate elementarã anula orice reacţie din partea viselor, faptul cã omul era o axiomã a geometriei fade cosmice contribuia la digerarea ideii absenţei a orice altceva în afarã de iubire.
Cu riscul de a divaga, voi afirma chiar cã, dacã sentimentele ar fi axa x într-un sistem ortogonal şi conştiinţa ar fi cea y, imaginea lui zero va fi tot zero, oricum ar fi proiectat – axioma geometriei universului meu. Doar în dragoste proiecţia ei va fi tot una înecatã de bezna amorului.
Pãstrat în deznãdejde, luam eu naştere pentru o altã datã, ca încã o datã sã calc înainte, mlãdiind pe valurile calme ale eterului. Duceau nicãieri, dar acel nicãieri se dovedea a fi de o asemenea aromã atrãgãtoare, încât pasul îmi era mai ascuţit ca niciodatã; trasam zãlud prin vise fantezii aşa de pure… Eram nimic altceva decât un marinar pe ape caste ce vâna albastrul cerului. (Un albastru atât de fad, acum cã mã gândesc mai bine, cã îl puteam considera alb.)
Eram doar un anonim, oglindit la infinit în unduirile mãrii. Visam la un chip angelic, aceasta îmi fusese eroarea. Aceasta îmi este greşeala. Şi, din pãcate, îngerii nu prind drag de altceva decât de amorul muzical, acela care danseazã indiferent de linia melodicã întâmpinatã. Nici nu conta cã mie clopotul îmi bate în asemenea contrapunct tãios încât îmi provoca ploaia ce mã îneca. Plãmânii se umpleau cu apã, dar nu simţeam nimic. Mã lãsa fãrã suflare, însã nu mã durea. Orice disonanţã muzicalã purta cu ea amorţirea aceea a îngerilor. De altfel, tot ceea ce face moartea este sã te afunde mai tare în nesimţire. Probabil cã eu eram deja un cadavru, purtat de valuri în infinit dupã ce îmi fãcusem de unul singur injecţia fatalã. Aşa simţeam nimicul. Aşa visam… Îmi fãceam cale pe oceanul cel alb, noian de dragoste imaculatã, în luntrea cea neagrã a ochilor mei, oglindindu-mã doar o umbrã, difuz, nimb profan luându-mã în braţe. Eram doar o umbrã, într-adevãr, fãcutã de lumina unui soare negru de pe cer, umbrã în nimicnicia apei. Îmi fura sclipirea. Abia acum realizez cã acea catedralã în a cãrei turlã se afla clopotul divizãrii mele era adânc îngropatã sub apele la care mã miram. Şi el bãtea în infinitate, îmi crãpa visul...
Aşa am ajuns eu sã mã înec, aruncându-mã în vortexurile vijelioase ale mãrii. Calmul ei nu era altceva decât produsul furtunii. Apa era încã tulbure, moartã, odatã ce ploaia a trecut.
Nimic nu înota în ea. Nimic nu trãia în ea. Acum sunt şi eu încleştat în mrejele ei. M-am avântat din luntrea vieţii cu salt în eternitate şi am pierit, cãci pentru a trãi în nemãrginire, trebuie sã abandonezi prisosul vieţii.
Într-un bun final, m-am trezit din somnul cel clar şi am mutat nebunul de negru peste regina de alb. Ştiam ce eram cu adevãrat. Ştiam cã masa aceea de carne albã pe care o vedeam plutind diafan prin albele valuri ale oceanului amorului meu era doar o reflecţie. Ştiam cine era, dar îmi era fricã sã o recunosc. Reuşisem sã fiu amorţit, în sfârşit. Iar soarele cel negru mã ardea…şi îl priveam cu atâta iubire… (Îmi priveam cu atâta iubire micul meu înger.)

Dintr-un gest spontan îmi ridicasem privirea la fereastrã şi remarcasem cu uimire cã mã aflam în casa soarelui-rãsare. Lumea mea, oricât de mare cacofonie ar fi ea, avea un astru ce se ridica pe cer abia când agonia şi îngândurarea mã învãluia temeinic. Iar lumea mea era casa mea, o casã de lut şi sticlã ce reflectã totul înapoi, nelãsând niciun strop de luminã sã îi evadeze.
Descoperirea faptului cã, în timp ce eu credeam cã dorm, de fapt plângeam şi tastam litere seci în cuvinte moarte pe telefon, mã perplexa. Nu eu eram cel care vorbea prin acele mesaje, nu eu eram responsabil de orice vorbe ingrate primea soarele meu. Şi totuşi, în adâncul tenebros al minţii mele, da..., ştiam cã eu eram...
Şi mã durea...
Mã simţeam de parcã aş fi epuizat toate cuvintele, de parcã fiecare tastã apãsatã se înrãdãcina undeva în eter, pierzându-şi esenţa pe care era menitã sã o poarte. (Aparent, numai în momentele de visare absolutã mesajele au cu adevãrat un înţeles sacru pentru tine, trezirea aducând cu ea irelevanţa stãrii de veghe în ele. Nu erau chiar aşa de moarte, pânã la urmã...)
Acum totul era alb, exact ca pagina caietului meu; mintea îmi cãdea în ea însãşi, trãgându-mã dupã ea între foile dinaintea mea. Pe atunci chiar nu realizam cât de lipsit de culoare era iadul, cât de frumos era prin prisma ochiului de seraf. Nu pot sã nu recunosc faptul cã gândurile îmi pluteau undeva la graniţa dintre neant şi infinit, pe aripi de cocori rozosini, fluturând peste vârfuri negricioase de zgurã. Chiar şi aşa, ochii mi se aţinteau asupra ecranului telefonului, aşteptând mântuirea.
Visam la o eliberare, visam sã cuprind nemãrginirea oceanului alb, nu sã mã pierd în el.
Visam sã pot îngâna cândva cã, în adâncul sufletului meu, musteşte fericirea. Desigur, îmi puteam zice asta, dar mã minţeam de unul singur(ceva ce chiar eram obişnuit sã fac, aparent). Visam vise...
Inima era cea ce îmi strãjuia sufletul, şi nu mintea, cum ar fi trebuit; ştiam astfel cã imanentul meu era impenetrabil. (Nu pot spune cã acum nu e încã.) Se întâmplã sã cunoşti oare senzaţia aceea de simţire oniricã, deşi totul aparţine realului? Ei bine, mie mi se petrecea exact în revers. Comparativ cu iadul, paradisul îmi pãrea aşa de asimetric, dizarmonic, un infern sublim. Cel mai probabil şi faptul cã ascultam *hedonismul epidermal* al polifoniei melodice din cântecul metal ce mi se auzea în cãşti avea un oarecare rol în aceastã stare a mea de pseudo-somn.
Piesa de la Avenged Sevenfold nu ducea lipsã de greşeli, însã aşa îmi plãceau mie lucrurile – imperfecte. (Poate de asta eram aşa de îndrãgostit de rai).
Dacã eram obosit? S-a auzit vreodatã ca o curbã sã fie frântã...? Desigur, eram îndoit de tot ceea ce aşteptam şi speram, mã apãsau, mã înşelau. Şi totuşi, nu pot zice cã eram doborât; pe atunci înotam printr-un ocean de îndoieli spre un mal ce lipsea cu totul. Eram doar debusolat. (Da, asta se potriveşte cel mai bine...)
Atâta mi-aş fi dorit ca îngerii mãcar sã aibã busola. Vise deşarte...
*Poate cã cel mai bine ar fi sã încetez a spera. Mi-aş închide cocorii în sicrie bacoviene de plumb, dar mãcar aş reuşi sã adorm.* Gândeam eu. Nici mãcar nu visam; totul era o ţesãturã a subconştientului meu, de parcã aş fi halucinat. Da, cu siguranţã îmi era somn. Presupun cã din nou voi începe sã tastez mesaje colorate pe mobilul meu. Oare o va supãra...?

Nr Comentarii Comentatori
1. Mulţumesc, Liliana! Şi totuşi, poate cã am exagerat cu noţiunea de amor aici...sunã prea grosolan în anumite locuri şi mã simt prea kitschy acum. Cert e cã habar nu am nici eu ce am vrut sã spun...chiar cã îmi trebuie luminã... Rus Mihai
2. Lumineazã-ti-se bezna amorului! liliana
[ HOME ]
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Revista Boem@
EXPOZIŢIE DE CARTE
Petre Rau, Singurul apei, Opera Omnia, Antologie de poezie, Ed.TipoMoldova, Iasi, 2012
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN