Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «La extrema oricarui gand este un suspin.» - [Paul Valery]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  13586585  
  Useri online:   6  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
Tehnici literare - InfoRapArt/ASPRA

 

FIGURI DE STIL, EXPUNERI, GENURI LITERARE, VERSIFICATIE

 

Figuri de stil

Epitetul - "Partea de vorbire sau de frazã care determinã, în lucrãrile sau actiunile exprimate, printr-un substantiv sau verb, însusirile lor estetice, adicã acelea care pun în luminã felul cum le vede sau cum le simte scriitorul si care au un rãsunet în sensibilitatea si fantezia cititorului” (Tudor Vianu). Epitetul numeste însusiri deosebite, aparte. Epitetele pot fi explicative, epitete metaforã, sincretice, complexe, imagini, apreciative, antitetice, evocative, ornante. Frumusetea epitetelor este datã de asocierea deosebitã, ineditã a cuvintelor. Epitetul este cea mai popularã figurã de stil de modificare a sensului (trop). Este considerat „un determinativ expresiv, pus pe lânga un substantiv sau pe lângã un verb, pentru a scoate în evidentã mai nuantat o trãsãturã a obiectului sau a actiunii si pentru a da mai multã expresivitate artisticã creatiei: „Pe tãpsanul prãvãlatic apa curge furioasã”. Epitetul este adãugat unui cuvânt cu scopul de a evidentia o caracteristicã frapantã, de a reliefa o trãsãturã. Majoritatea epitetelor determinã substantive: „Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint / Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind” (Mihai Eminescu).

Comparatia - Procedeu artistic care constã în alãturarea a doi termeni (obiecte, persoane, idei, fenomene, actiuni etc.) cu însusiri comune, urmãrindu-se anumite caracteristici ale primului termen (de comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care se comparã). Ca figurã de stil, comparatia poate fi exprimatã numai printr-un substantiv însotit de atribute si complemente. Alãturarea celor doi termeni se face pe baza unor însusiri comune, cu scopul de a evidentia caracteristicile unuia din termeni. Termenii pot denumi obiecte, fiinte, persoane, actiuni sau notiuni abstracte. Între cei doi termeni ai comparatiei se stabileste o relatie de asemãnare, marcatã prin cuvinte sau grupuri de cuvinte ca: la fel ca, asemãnãtor cu, asemenea, precum, întocmai ca, cât, cum, aidoma, astfel ca, etc. „Ca un glob de aur luna strãlucea” (D. Bolintineanu). „Nalt cât casa, / Verde ca mãtasea…” (ghicitoare).

Metafora - Procedeu artistic, element al limbajului poetic, prin care se trece de la sensul prorpiu al cuvântului sau al unei expresii, la un alt sens, pe care cuvântul sau expresia îl dobândeste numai prin analogie, prin comparatie. În comparatia initialã, care stã la baza metaforei, termenul cu sens impropriu, figurat, îl susbtituie pe cel cu sens propriu, de unde rezultã cã într-o expresie morfologicã existã un înteles usor de intuit si altul mai greu de intuit, sugerat. Altfel spus, metafora constã în denumirea unui obiect, a unei însusiri, a unei actiuni cu ajutorul unei comparatii din care lipseste termenul comparat. „Limba noastrã-i o comoarã”. Metafora presupune un transfer de sens de la un cuvânt la altul pe baza unei asemãnãri, tinde spre o îmbinare neasteptatã de cuvinte. „pãdure de argint” (pãdure ca de argint); „codri de aramã” (codri ca de aramã). Prin forta ei de a trezi imagini si sentimente, de a sensibiliza si intensifica impresii, de a spori semnificatia faptelor sau obiectelor, metafora este un element de bazã al exprimãrii poetice. „Acea grindin-otelitã înspre Dunãre o mânã…”.

Personificarea (prozopopeea) - procedeu literar prin care se atribuie fiintelor necuvântãtoare, obiectelor, elementelor din naturã, sau ideilor abstracte însusirile omenesti de a vorbi, de a gândi, de a avea sentimente, de a actiona ca oamenii, într-un cuvânt, de a face din ele persoane. Personificarea atribuie însusiri omenesti unor fiinte necuvântãtoare, unor lucruri, elemente din naturã sau unor idei abstracte. Ca figurã de stil, personificarea transferã însusirile omenesti unor obiecte neînsufletite printr-un proces de animare. Acest proces se realizeazã mai rar cu ajutorul numai al unui substantiv, adjectiv sau verb si mai ales printr-un grup de cuvinte în care verbul predicat are rolul principal. „Gerul aspru si sãlbatic strânge-n brate-i cu jãlire / Neagra luncã de pe vale care zace-n amortire” (Alecsandri). În general, personificarea se referã la substantive nume de obiecte, dar se realizeazã prin verbe cu sens figurat: a plânge, a geme, a suspina, a râde, a spune etc.: „Râd în grãdinã flori de nalbã si alte flori de mãrgãrint”.

Antiteza - Figurã de stil care constã în alãturarea a doi termeni (personaje, situatii, fenomene, idei etc.), de obicei, punându-se reciproc în luminã, urmãrindu-se sã se reliefeze mai pregnant opozitia dintre acestia. Antiteza asociazã cuvinte, fapte, personaje, idei, situatii cu sens opus, pentru a evidentia semnificatiile contrastului exprimat prin ele si reliefarea reciprocã. Contrastul e marcat mai frecvent prin opozitia unor verbe si adjective, care exprimã dinamica actiunii si polarizarea unor calitãti. „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi si nouã toate, / Ce e rãu si ce e bine / Tu te-ntreabã si socoate” (M. Eminescu, Glossa ). Prin alãturarea pronumelor, scriitorii dau antitezei un caracter liric, subiectiv, amplificând natura afectivã a contextului: „Ea un înger ce se roagã, el un demon ce viseazã / Ea, o inimã de aur, - el un suflet apostat” (M. Eminescu).

Alegoria - Figurã de stil alcãtuitã dintr-o succesiune de metafore, comparatii, epitete, personificãri, ce creeazã o imagine închegatã, prin care poetul dã formã concretã unor notiuni abstracte. Alegoria apare frecvent în fabule si în proverbe. Ca figura de stil, Alegoria este alcãtuitã dintr-un sir de metafore, comparatii si personificãri cu ajutorul cãrora se ilustreazã o notiune abstractã, prietenia, ura, iubirea, virtutea, credinta, speranta, dreptatea sau se conceptualizeazã o impresie concretã. În poezia popularã gãsim câteva alegorii de o mare putere de sugestie, ca cea din Miorita unde poetul popular anonim ilustreazã moartea ciobanului personificând-o printr-o mireasã si comparând ceremonia înmormântãrii cu nunta: „Sã le spui curat / Cã m-am însurat / C-o mândrã crãiasã / A lumii mireasã / Cã la nunta mea / A cãzut o stea / Soarele si luna / Mi-au tinut cununa / Brazi si pãltinasi / I-am avut nuntasi, / Preoti, muntii mari, / Pãsãri, lãutari , / Pãsãrele mii /Si stele faclii...”.

Hiperbola - Procedeu artistic prin care se exagereazã intentionat însusirile unei fiinte sau caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale altei întâmplãri, cu scopul de a-l impresiona pe cititor. Hiperbola exagereazã intentionat proportiile, numãrul sau importanta obiectelor, pentru a impresiona. În creatia popularã, mai ales în balade si în basme, dar si în vorbirea curentã, hiperbola, înruditã cu metafora si comparatia cãrora li se subsumeazã adesea, este foarte frecventã si, uneori, aceastã figurã de stil tinde sã devinã un procedeu devalorizat prin frecventã si uzurã. Ex. „arde de nerãbdare”, „a înghetat de spaimã”, „crapã de necaz”, „auleu, m-a omorât tâlharul”, „dimineata pânã-l scoli îti stupesti sufletul”, „n-am pãr pe cap de câte ori i-am spus”. „Si vorba-i e tunet, rãsufletul ger, / Iar barda din stânga-i ajunge la cer, / Si vodã-i un munte” (G. Cosbuc).

Inversiunea - Procedeu artistic ce constã în schimbarea topicii obisnuite a cuvintelor dintr-o propozitie (frazã). Prin inversiune (metataxa) se evidentiazã importanta deosebitã a unui cuvânt (grup de cuvinte) din contextul respectiv.

Enumeratia - Însiruirea mai multor termeni din acelasi câmp semantic, folositã spre a atrage atentia asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor înfãtisate.

Aliteratia - figurã de stil care constã în repetarea unui sunet sau unui grup de sunete, de obicei din rãdãcina cuvintelor cu efect onomatopeic si expresiv. Ex.: "Scrisoarea III" de M. Eminescu: "Vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie / Urlã câmpul si de tropot si de strigãt de bãtaie".

Repetitia - Figura de stil care constã în repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a întãri o idee sau o impresie.

Onomatopeea - Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imitã sunete, zgomote din naturã. Folosirea onomatopeei în poezie duce la versul onomatopeic, la armonie imitativã.

Invocatia - Partea de început a unei opere, în care poetul cere ajutorul muzei sau divinitãtii pentru a-si putea realiza opera. Când invocatia se adreseazã unui personaj imaginar sau absent, ea se numeste invocatie retoricã.

Metonimia - Figurã de stil care constã în inversarea voluntarã a categoriilor logice: întregul prin parte, partea prin întreg, cauzã prin efect, efectul prin cauzã, abstractul prin concret, posesorul prin lucrul posedat etc. Metonimia numeste continutul prin obiect (Sala a aplaudat. Am bãut douã pahare); produsul prin locul de unde provine (un Cotnari, o sampanie), produsul prin materia din care este fãcut (sticla „materie” si sticla „recipient de sticlã”; fier „metal” si fier „de c[lcat”) sau produsul prin locul de unde provine (A cumpãrat o hainã de astrahan. Au bãut o sticlã de Cotnari); opere sau inventii prin numele autorilor (Becul are 60 de wati. Locuiesc la mansardã. Un Luchian este de vânzare); cauza prin efect („La noi sunt cântece si flori si lacrimi multe, multe”, O. Goga). [Oameni care cântã si care plâng].

Eufemismul - Apropiat de ironie, eufemismul este o figurã de stil care constã în atenuarea prin substituire a unei expresii cu sens jignitor, dur sau chiar obscen. Eufemismul este un cuvânt sau o expresie prin care este ascuns adevãratul sens al cuvântului; îndulcirea unor termeni cu sens dur sau jignitor (venerabil = bãtrân, nemanierat = bãdãran). Este procedeul de substitutie a unor termeni supãrãtori, uneori rebarbativi, prin cuvinte sau perifraze care sugereazã ceea ce se evitã. „- N-oiu mai veni, Ivane, câte zilisoare-oiu ave eu, zicea ucigã-l crucea, cuprins de usturime si se tot ducea împuscat” (Ion Creangã, Ivan Turbincã). „- Oslobene, care te robesti pântecelui si nu-ti dai câtusi de putinã ostenealã mintii, te-i face popã ca tatã-tãu, când s-or pusnici toti bivolii din monastirea Neamtului” (Ion Creangã, Amintiri din copilãrie). Exprimarea eufemisticã se împleteste cu ironia.

Sinecdoca - numeste partea pentru întreg (Mi-am gãsit un acoperis. S-a ivit o pânza la orizont. „Mii de capete pletoase, mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasã”.) sau întregul pentru parte (bocanci de bizon, guler de vulpe), genul pentru specie (N-are nici o armã asupra sa. Am prins în unditã un peste de douã kg), singularul pentru plural (Mircea a gonit turcul. Omul a cucerit întregul pãmânt) sau numele propriu printr-o însusire sau defect (E un Luceafãr al poeziei = geniu; E un fel de Hagi-Tudose = zgârcit).

Oximoronul - este o figurã de stil care exprimã o ironie subtilã sau un adevãr usturãtor, sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii: „Tu sã fi-nceput iubitul / Cã-i fãceam eu isprãvitul. / Tu cu pâinea si cutitul / Mori flãmând, nepriceput” (G. Cosbuc, Nu te-ai priceput). „Suferintã, tu, dureros de dulce”; „mândrul întuneric” (M. Eminescu). Oximoronul este un aspect mai rafinat al incompatibilitãtii semantice: gerul frige, vorbeste tãcând, cioara albã, cadavru viu, cãrbunele alb, fericire amarã.

Simbolul - sugereazã, prin imagini sau semne, notiuni abstracte sau fenomene cunoscute. În literaturã, o categorie importantã de simboluri acoperã zona personajelor: Emirul Bagdadului (Noapte de decemvrie de Al. Macedonski), Hyperion (Luceafãrul de M. Eminescu) simbolizeazã omul superior, geniul însetat de absolut, capabil de sacrificii în atingerea idealului. Mesterul Manole este simbolul creatorului de artã care îngroapã în efortul lui ce are mai sfânt. În cazul personajelor, simbolul este destul de conventional si nu încifreazã textul: Mircea cel Bãtrân (Scrisoarea III de M. Eminescu) este simbolul domnitorului patriot; Agripina Ozun (La Vulturi! de Gala Galaction) este simbolul devotamentului matern; Dan, capitan de plai de V. Alecsandri este simbolul vitalitãtii poporului român.

Ironia - este figura de substitutie prin care scriitorul foloseste opusul cuvântului pe care îl lasã sã se înteleagã. Sunt expresii, a cãror conotatie este ironia: a nu sti nici cât au uitat altii, a da cu cãciula-n câini, s-a dus bou si s-a întors vacã, a ajunge gâscã de jumulit, a umbla câinii cu covrigi în coadã, a scoate sticletii din cap, a-l pãli în numele tatãlui, a tocmi vulpea din pãdure, a închide lupul la stânã etc. Expresii ironice se structureazã în antitezã, sporind efectul comic al situatiei: a ajunge din cal mãgar, de la moarã la râsnitã, scump la tãrâte si ieftin la fãinã...

Invocatia (retoricã): figurã de stil care exprimã o adresare, o chemare pe care poetul o face cãtre un personaj abstract sau imaginar (invocarea muzei, a lui D-zeu etc.) pentru o rugãminte sau un ajutor. Ex.: "În veci spre cei rãmasi în urmã / Tu, Doamne, vãzul meu îndreaptã" ("Rugãciune" de O. Goga).

Interogatia (retoricã): figurã de stil constând în adresarea unei întrebãri (sau unei serii de întrebãri) la care nu se asteaptã rãspuns, cu scopul de a transmite indirect cititorului o opinie a scriitorului. Ex: "Fu prãpastie? Genune? Fu noian întins de apã? / N-a fost lume priceputã si nici minte s-o priceapã" (M. Eminescu).

 


Moduri de expunere

Descrierea - Este un mod de expunere prin care scriitorul prezintã în amãnuntele lor specifice si impresionabile un colt din naturã (peisaj), un obiect, un fenomen, o fiintã, chipul unui om, un mediu social, o stare sufleteascã. Într-o descriere literarã, în prozã sau în versuri, pe lângã prezentarea unor elemente definitorii pentru obiectul descrierii, scriitorul dã glas si sentimentelor declansate în sufletul sãu de contemplarea obiectului descris (uimire, încântare, bucurie, spaimã etc.). Existã opere literare construite exclusiv prin apelul la descriere, ca mod de expunere, cum sunt, de exemplu, pastelurile. Alteori, descrierea apare în cadrul naratiunii, atunci când scriitorul descrie personaje, realizând portrete.

Naratiunea - este o relatare a unor întâmplãri într-o ascensiune de momente. Naratiunea este modul caracteristic al epicului. Autorul povesteste fapte si întâmplãri prezentate într-un loc si un timp determinate. Toate aceste întâmplãri dintr-o naratiune, legate de personaje, formeazã actiunea. La actiune participã personajele literare, care pot fi oameni, dar si plante, animale, sau lucruri animate de autor (ca în basme, legende sau fabule). De regulã, însã, naratiunile prezintã întâmplãri din viata oamenilor, acele întâmplãri prin care scriitorul defineste firea, caracterul, felul de a fi al personajului literar sau, atunci când apar personaje colective, modul de viata al societãtii omenesti, într-o anume epocã. Printre speciile genului epic care au ca mod de expunere naratiunea, se numãrã: basmul, legenda, povestea, balada, fabula, schita, nuvela, romanul, poemul eroic.

Dialogul - Este modul de expunere prin care se reproduce, în vorbire directã, conversatia dintre personaje. Este mijlocul prin care autorul face personajele sã vorbeascã, dezvãluindu-si, astfel, psihologia si mobilurile actiunii si atitudinilor adoptate. Existã opere literare în care se foloseste în întregime, ca mod de expunere, dialogul. Acestea sunt specille genului dramatic: comedia, drama sau tragedia. În astfel de opere literare, în loc sã povesteascã faptele si întâmplãrile, scriitorul pune personajele sã vorbeascã, sã se miste si sã gândeascã, în fata spectatorilor, pe o scenã, ca în realitate. Existã si un dialog interior, care reproduce replicile pe care le schimbã cu sine însusi un personaj literar. Recurgând la aceastã modalitate, scriitorul prezintã contradictiile psihologice puternice ale personajului repsectiv, punându-se mai acut în lumina conflictul psihologic, nehotãrârea sau sovãiala personajului în situatii dilematice, precum si alte trãsãturi de caracter.

 


Genuri literare

Termenul de gen literar provine din latinescul genus (neam, rasã, fel, mod) si, în literaturã, numeste o clasã de opere literare. Genul literar a fost definit având ca elemente de referintã relatia ce se stabileste între crestor si lumea înconjurãtoare, precum si felul în care acesta comunicã în opera respectivã idei, sentimente, atitudini.

1. Genul LIRIC cuprinde acele opere literare în care scriitorul (cel mai adesea, poet) comunicã direct impresiile, gândurile, sentimentele, ideile si atitudinile sale. Cel care le exprimã este însusi poetul. Uneori, sentimentele autorului intrã în rezonantã cu simtãmintele cititorului, întâmplare fericitã, ce dã valoarea operei si, uneori, viata lungã a acesteia.

Cult:

a) Imnul. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamãrirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou legendar etc. De pildã, imnurile religioase preamãresc divinitatea. Odatã cu formarea statelor nationale, imnul devine si un cântec solemn adoptat oficial ca simbol al unitãtii nationale a statului. Este înrudit si cu oda.

b) Oda. Specie a poeziei lirice (formatã din strofe cu aceeasi formã si cu aceeasi structurã metricã), în care se exprimã elogiul, entuziasmul sau admiratia fatã de persoane, de fapte eroice, idealuri, fatã de patrie. Oda poate fi eroicã, personalã, religioasã sau sacrã.

c) Pastelul. Specie a poeziei lirice, în care autorul descrie un tablou din naturã (priveliste, moment al unei zile sau anotimp, aspecte din faunã si florã), prin intermediul cãruia îsi exprimã direct anumite sentimente.

d) Elegia. Poezie liricã în care se exprimã sentimente de tristete, melancolie, regret mai mult sau mai putin dureros, de disperare, provocate de motive intime sau sociale. Elegiile pot fi filozofice, patriotice, religioase, erotice etc.

e) Satira. Poezie liricã în care sunt ridiculizate aspecte negative sociale, moravuri, caractere. Satira poate fi literarã, moralã, socialã, politicã.

f) Meditatia. Specie a liricii filozofice în care poetul îsi exprimã sentimentele, cugetând asupra rosturilor existentei umane si asupra unor experiente intelectuale fundamentale în legãturã cu temele majore ale universului.

g) Sonetul. Poezie cu formã prozodicã fixã, alcãtuitã din 14 versuri, repartizate în douã catrene cu rimã îmbrãtisatã si douã tertine cu rimã liberã. Întregul cuprins al poeziei este enuntat în ultimul vers, care are forma unei maxime.

h) Rondelul. Apãrut în literatura medievalã francezã. Desemneazã, la origine, un cântec si un dans. În acceptia lui modernã, rondelul este o poezie cu formã fixã, având numai douã rime si un refren, care deschide poezia si în care este reluat, partial si inetgral, la mijlocul si la sfârsitul ei.

i) Gazelul. Desemneazã o poezie liricã eroticã. Originar din literatura indianã, persanã, arabã, preluat de poetii europeni, gazelul este format dintr-un numãr variabil de distihuri, fiecare al doilea vers având aceeasi rimã cu cele douã versuri ale distihului initial.

Popular:

a) Doina. Specie a liricii populare si a folclorului muzical românesc, care exprimã un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltã etc.

b) Cântecul. Specie liricã semifolcloricã, având un caracter nostalgic, erotic, sau care celebreazã haiducia.

c) Bocetul. Lamentatie improvizatã, de obicei, versificatã, cântatã pe o anumita melodie, în cadrul obiceiurilor legate de înmormântare.

2. Genul EPIC cuprinde acele opere literare în care ideile si sentimentele autorului nu sunt transmise direct, ca în cazul genului liric, ci indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere, naratiunea. De aceea, într-o operã epicã existã trei elemente definitorii: actiunea (întâmplãrile prezentate, frecvent, în ordinea desfãsurãrii lor), personajele si autorul.

Cult:

a) Schita. Specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu actiune limitatã la un singur episod caracteristic din viata unuia sau a mai multor personaje.

b) Nuvela. Opera epicã în prozã, care are o actiune complexã ce cuprinde o înlãntuire de fapte, la care participã mai multe personaje, surprinse în evolutie si prezentate în mediul lor de viatã. Ca dimensiune, se situeazã între schitã si roman. Nuvela poate fi romanticã, naturalistã, realistã, psihologicã, umoristicã, istoricã.

c) Romanul. Specie a genului epic, în prozã, cu actiune mai complicatã si de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în prozã, desfãsuratã pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, bine conturizate.

d) Fabula. Povestire scurtã, în versuri sau în prozã, în care scriitorul criticã anumite trãsãturi morale sau comportarea unor oameni, prin intermediul personajelor - animale, plante, obiecte - si care are valoare educativã. Fabula este construitã pe baza alegoriei, dezvãluitã prin moralã (partea finalã), uneori, cu valoare de sentintã a fabulei.

e) Balada. A fost cultivatã de literatura medievalã francezã. Are subiecte diverse, valorificã eroicul, fantasticul, legendarul, care a fost adesea valorificatã în literatura cultã. Are o formã fixã (trei strofe a câte opt versuri si un catren final.

f) Poemul eroic. Specie a genului epic, în versuri, de proportii mai mari decât balada, dar mai mici decât epopeea. Poemul eroic evocã fapte istorice sau legendare, din trecutul unui popor, punând în centrul atentiei figura unui erou exceptional, în împrejurãri exceptionale, care se detaseazã dintre alte personaje cu însusiri deosebite, pe care acesta le dominã.

g) Epopeea. Creatie epicã în versuri, de întindere mai mare decât poemul, în care se povestesc fapte eroice, legendare, de mare însemnãtate pentru viata unui popor si la care participã, pe lângã eroii numerosi, si forte supranaturale. Epopeea poate fi istoricã, eroicã, eroi-comicã, filozofico-religioasã.

h) Basmul. Specie în prozã a epicii (populare), a cãrei naratiune si ale cãrei personaje, fabuloase, transfigureazã realitãti ale naturii si ale vietii sociale.

i) Legenda. Specie a genului epic (popular), în versuri sau prozã, prin care se explicã, apelându-se, de obicei, la fantastic, geneza unui lucru (fiinte, fenomen) al unui eveniment istoric ori se evocã isprãvi neobisnuite ale unor eroi atestati sau nu de cãtre documente.


Popular:

a) Basmul (povestea) ***

b) Legenda ***

c) Balada ***

d) Snoava. Scurtã povestire folcloricã cu continut anecdotic, inspiratã din viata de toate zilele, având o largã circulatie oralã.

 


3. Genul DRAMATIC cuprinde acele opere literare în care continutul de idei, sensul operei sunt evidentiate prin jocul unor actori, care întruchipeazã personajele pe o scenã, în fata spectatorilor. Între spectatori si scriitor (dramaturgul) apare o conventie, spectatorul admitând ideea cã pe scenã apar adevãratii eroi. Principalul mod de expunere într-o operã dramaticã este dialogul (si monologul). Opera dramaticã nu este scrisã pentru a fi cititã, ci pentru a fi reprezentatã pe scenã.

Cult:

a) Comedia. Este specia genului dramatic, în prozã sau în versuri, care evocã personaje, întâmplãri, moravuri sociale, care sunt caracterizate într-un mod ce stârneste râsul, având un sfârsit vesel (happy end) si, deseori, un rol moralizator.

b) Drama. Specie a genului dramatic, în versuri sau în prozã, cu continut si deznodãmânt grav. Fiindcã îmbinã episoadele vesele cu cele triste, drama exprimã mai aproape de adevãr complexitatea vietii reale. Tinzând sã exprime aceastã complexitate, este mai putin supusã conventiilor decât tragedia, si de aici, diversitatea formelor si dificultatea de a o defini. Contine tipuri diferite de personaje, sentimente, tonalitãti, iar partea componentã esentialã o constituie conflictul.

c) Tragedia. Specie a genului dramatic, în versuri sau prozã, cu subiect grav, patetic, cu personaje puternice, aflate într-un conflict violent, ireconciliabil, cu deznodãmânt nefericit, înfiorãtor.

d) Farsa. Scurtã piesã de teatru, cu caracter moralizator sau în actiunea cãreia apare frecvent comicul situatiei.

e) Melodrama. Creatie dramaticã în care apar situatii exagerate, uneori neverosimile, cu deznodãmânt facil, artificial.

f) Vodevilul. Comedie în cadrul cãreia sunt intercalate cuplete satirice.

Popular:

a) Oratia (de nuntã). Specie literarã epicã, a folclorului românesc, scandatã de persoane anumite, specializate, în timpul ceremoniei nuptiale. Cele mai valoroase ca functie marcheazã momentele mai importante ale nuntii: sosirea alaiului mirelui la casa miresii („colãcãria”), aducerea darurilor, „schimbul”, „iertãciunea”, „la masa mare”. Naratiuni epice încãrcate de simboluri, unele alegorice, presãrate cu fragmente hazlii ori pline de sobrietate.

b) Jocurile cu mãsti si pãpusi. Manifestãri de teatru folcloric ce întrunesc o serie de jocuri cu caracter de pantomimã, ca si piese cu temã profanã sau religioasã (multe cu elemente satirice sau urãri legate de fertilizarea câmpului, de viatã în genere, unele cu caracter parodic).

c) Vicleimul. Scenete orale în versuri sau în prozã, reprezentate cu prilejul sãrbãtorilor de iarnã, cu elemente medievale usor filozofice. Vicleimul mai înseamnã si vechea dramã popularã de origine crestinã reprezentând nasterea lui Cristos, jucatã la tarã, în perioada Crãciunului, de cãtre flãcãi costumati.


Versificatie

Versificatia sau prozodia (gr. prosodia = intonare, accentuare) este o stiintã. Ea studiazã cantitatea sau durata vocalelor si a silabelor, în diferite pãrti constructive ale cuvântului (în limite care utilizeazã o metricã calitativã. În general, însã, prin versificatie se întelege ansamblul de tehnici pe care îl presupune scrierea versurilor si rima. Versificatia, spre deosebire de prozã, încântã pe cititor. Deci, prin prozodie sau versificatie, se întelege ansamblul de reguli, pe care, în timp, poetii le-au statuat în scrierea poeziilor.

1. VERSUL - este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimã si mãsurã. Acesta este versul clasic. În afarã de acest gen de vers, mai exista:

a) Versul liber - care este un rând dintr-o poezie, în care regulile enuntate mai sus sunt aplicate dupã cum doreste poetul, netinând cont de unele dintre acestea;

b) Versul alb - este versul fãrã rimã.


2. STROFA - apare în versificatia modernã si numeste o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spatiu alb. Numãrul versurilor dintr-o strofã diferã, începând cu strofe formate dintr-un singur vers si ajungând pânã la o strofã cu 12 versuri.

Dupã numãrul de versuri din care sunt alcãtuite strofele, pot fi: monovers (un vers), distih (douã versuri), tertet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextinã (sase versuri), septet (sapte versuri), octavã (opt versuri), nonã (nouã versuri), decimã (zece versuri). Stanta este tot o strofã în care versurile sunt legate prin înteles si printr-o anumitã rimã. Specificã Renasterii italiene, o stantã poate avea un numãr de versuri variind între trei si douãzeci.


3. MÂSURA - este numãrul silabelor dintr-un vers. Mãsura poate fi de la patru silabe, pânã la 15-16 silabe, si chiar mai multe. Mãsura si ritmul sunt atribute importante ale versificatiei. De regulã, într-o poezie, versurile au aceeasi mãsurã. Existã, totusi, si versuri cu o mãsurã diferitã, mai ales în fabule.


4. RIMA - constã în a face sã coincidã silabele de la sfârsitul a douã sau mai multe versuri. Aceastã potrivire începe cu ultima vocalã accentuatã. Când rima este imperfectã, ea poartã numele de asonantã. În aceastã situatie se potrivesc ultimele vocale ale versurilor si, aproximativ, consoanele. Consideratã, în literatura cultã, drept o licentã poeticã, în poezia popularã, asonanta este foarte des întâlnitã.

Dupã felul cum rimeazã versurile, existã mai multe tipuri de rimã:

- Monorimã - constã într-o rimã ce apare succesiv la mai multe versuri si este specificã poeziei populare.

- Împerecheatã sau succesivã - apare atunci când versurile rimeazã douã câte douã - primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea s.a.m.d.

- Încrucisatã sau alternativã - apare atunci când primul vers al unui catren rimeazã cu al treilea, iar al doilea rimeazã cu al patrulea.

- Îmbratisatã - rimeazã primul vers cu al patrulea si al doilea cu al treilea. Este un tip de rimã mai rar folosit de poeti.

- Variatã sau amestecatã - apare, deseori, în fabule, unde poetii recurg la îmbinarea diverselor tipuri de rimã, nerespectându-se o anumitã ordine a acestora.

Pentru multi, rima este sinonimã cu poezia, fiindcã rima, combinatã cu ritmul, este cea care dã muzicalitate poeziei. Rima este cea care grupeazã versurile în strofe, indicând si sfârsitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvântul-rimã este si cel mai important din versul repsectiv.

Dupã silaba accentuatã din rimã, aceasta poate fi simplã sau complexã. Rima simplã poate fi masculinã, atunci când accentul cade pe ultima silabã, sau femininã, atunci când accentul picã pe penultima silabã.


5. RITMUL - miscare regulatã si mãsuratã, care se defineste ca fiind succesiunea regulatã a unor silabe neaccentuate, dar si a pauzelor dintr-un vers.

Unitatea metricã este un grup de silabe accentuate si neaccentuate ( / ) si ( U ) si care se repetã la intervale regulate într-un vers. Cel mai adesea, în limba româneascã se folosesc unitãtile metrice numite troheu, iamb si amfibrah, iar ritmul corespunzãtor este trohaic, iambic si amfibrahic. Formele ritmului sunt binare.

Trohaic - atunci cand unitatea metricã este troheul - / U. Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru cã este coborâtor si vioi, dar apare si în poezia cultã.

Iambic - atunci când unitatea metricã este iambul U /. Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui gravã, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte în care poetii dau glas unor sentimente puternice si tulburãtoare, precum în elegie sau meditatie.

Amfibrah - unitate ritmicã formatã, în metrica anticã, dintr-o silabã lungã precedatã si urmatã de douã silabe scurte. În metrica modernã este alcãtuitã dintr-o silabã accentuatã precedatã si urmatã de douã silabe neaccentuate. Asadar, picior de vers format din trei silabe, prima si ultima fiind scurte (neaccentuate).

Formele ritmului mai pot fi ternare: dactilic (picior trisilabic / U U ), anapestic ( U U /) si amfibrahic ( U / U ). Ritmul amfibrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, în care a doua silabã, accentuata, este încadratã de douã silabe neaccentuate.

 

 

Alte notiuni de semanticã

ANTONIME - cuvinte cu sens opus, dar forme diferite. Antonimia este o relatie binarã (între douã sensuri) în care indicii semantici ai cuvintelor sunt opusi: cald / rece, bucurie / necaz, a câstiga / a pierde. Termenii aflati în opozitie se presupun reciproc, adicã apartin aceleiasi sfere semantice; de exemplu, cald si rece se referã la temperatura unui corp. Opozitia exprimã relatii contrare (tânãr / bãtrân, util / inutil, luminã / întuneric), relatii cu orientare diferitã (a urca / a coborî, sus / jos), relatii complementare (adevãrat / fals), relatii de conversiune (a cump[ra / a vinde).

SINONIME - cuvinte cu aproximativ acelasi sens, dar forme diferite. Sinonimia este relatia care reuneste douã sau mai multe sensuri apartinând unor cuvinte diferite, dacã întrebuintarea lor este caracterizatã prin aceiasi indici semantici. Termenii se diferentiazã prin nuante semantice (susur, soaptã, freamãt, murmur, zvon; a cugeta, a gândi, a reflecta, a medita, a cumpãni), prin nuante de întrebuintare (a fãuri, a realiza, a înfãptui, a crea, a plãsmui), prin rãspândirea lor teritorialã (noroi, glod, tinã; curte, ogradã, ocol, bãtãturã), prin gradul de expresivitate (fatã, obraz, chip, figurã, mutrã, moacã).

OMONIME - cuvinte cu aceeasi formã, dar sensuri diferite si independente. Omonimia presupune identitatea întâmplãtoare a formei unor cuvinte: ton = „sunet”, ton = „peste”; lac = „apã stãtãtoare”, lac = „solutie de rãsini utilizatã pentru protejarea suprafetelor unor obiecte”; varã = „anotimpul cald”, varã = „grad de rudenie”; rãzboi = „conflict armat”, rãzboi = „instrument de tesut”. Aceste cuvinte sunt deci omonime pentru cã au înteles diferit, dar forma lor coincide. Fiecare omonim se defineste prin propria sa distributie în enunt. Ambiguitatea întelesului (semnificatului) evocat de învelisul sonor (semnificantul) comun se risipeste o datã cu contextul. Dictionarele înregistreazã omonimele cu intrãri lexicografice independente, spre deosebire de cuvintele polisemantice, care nu au intrãri lexicografice independente.

OMOFONE - cuvinte ce coincid fonetic, dar nu grafic: altãdatã (adv.= odinioarã) // altã datã (adj.+ subst.) ; altfel (adv.= altminteri) // alt fel (adj.+ subst.); a-i = (prepozitie + pronume personal) ai = (articol, substantiv, interjectie, verb auxiliar) ; a-l = (prepozitie + pronume personal) // al = (articol posesiv) ; a-si = (prepozitie + pronume reflexiv) // asi = (substantiv) ; a-ti = (prepozitia infinitivului + pronume) // ati = (verb auxiliar) ; nai (subst.) // n-ai (adv.+ verb) ; ostire, otavã (subst.) // o stire, o tavã (art.+ subst.); oarecare // oare care?; oarecând // oare când?; oarecum // oare cum?; alegeti (voi) // alege-ti (tu) ; ai da // a-i da; ati pregãti // a-ti pregãti ; ca sters // c-a sters.

OMOGRAFE - cuvinte ce coincid grafic, dar se accentueazã diferit: ácele, acéle; véselã, vesélã; aduna, aduna; ara, ara; bara, bara; birui, birui; boi, boi; cai, cai; cânta, cânta; cãlãtorii, cãlãtorii; comis, comis; cota, cota; copii, copii; cuminti, cuminti; companie, companie; continua, continua; clasa, clasa; data, data; dezvolta, dezvolta; duduie, duduie; dota, dota; dura, dura; fugi, fugi; hainã, hainã; iesi, iesi; împrãstie, împrãstie; masã, masã; manevra, manevra; mari, mari; mârâi, mârâi; muri, muri; mura, mura; modele, modele; mãsura, mãsura; mânji, mânji; nota, nota; perpetua, perpetua; pustii, pustii; reclama, reclama; repede, repede; rosi, rosi; sãri, sãri; scânteia, scânteia; scumpi, scumpi; sufla, sufla; scutura, scutura; strica, strica; striga, striga; snopii, snopii;stropii, stropii; suporta, suporta; sufleca, sufleca; torturi, torturi; tremura, tremura; umbrele, umbrele; urma, urma; urmãri, urmãri; veselã, veselã; veseli, veseli; voi, voi.

PARONIME - cuvinte cu formã asemãnãtoare, dar sensuri diferite: în cuvinte, cu aceleasi sunete, dar în ordine diferitã: antonimie // antinomie; cauzal // cazual; corveta // coverta; menaj // manej; preceptor // perceptor; a releva // a revela; transparent // transperant;
În cuvinte, cu unul, douã sau trei sunete diferite: adagio // adagiu; alineat //aliniat; atlas // atlaz; calitate // caritate; campanie // companie; colabora // corobora; consemn // consens; deferentã // diferentã; eroare // oroare; a evalua // a evolua ; ezoteric // exoteric; fentã // fantã; fisã // fisã; flagrant // fragrant; a gera // a gira; inerva // enerva; a insera // a însera; insolent // indolent; a investi // a învesti; inveterat // învederat; a irupe // a erupe; jantã // geantã; lacunã // lagunã; nefritã // nevritã; nefrozã // nevrozã; omis // emis; a repara // a repera; solidar // solitar; speze // spete; a stimula // a stipula; suveran // suzeran; sudurã // suturã; text // test; virtuos // virtuoz. În cuvinte, cu unul, douã sau trei sunete în plus: albastru // alabastru; a apropia // a apropria; a asculta // a ausculta; concesie // concesiune; a compara // a compãrea; conjecturã // conjuncturã; consort // consortiu; divizie // diviziune // divizion; a eluda // a elucida; scalã // escalã; unghinal // unghiular; ubicuitate // ambiguitate; În cuvinte cu prefix diferit: a absorbi // a adsorbi; a emigra // a imigra; eminent // iminent; aflux // influx // reflux; destins // distins; emergent // imergent; prenume // pronume; prepozitie // propoziti ; a prescrie // a proscrie; a preveni // a proveni; În cuvinte cu sufix diferit: alienare // alienatie; anual // anuar; arbitral // arbitrar; comunicare // comunicatie; consultare // consultatie; dentar // dental; dependentã // dependintã; focar // focal; functional // functionar; glacial // glaciar; literal // literar; numeral // numerar; ordinal // ordinar; original // originar; pensie // pensiune; ratie // ratiune; special // specios; temperantã // temperatie; temporal // temporar; umeral // umerar.

PLEONASME - cuvinte sau constructii alãturate, dar au acelasi înteles. Pleonasme tolerabile: a se apleca în jos ; a coborî (în) jos; a urca (în) sus; costum de haine; dunã de nisip; extinctor de incendiu; gamã variatã de sortimente; sumã de bani; ospiciu de nebuni; din ce în ce mai mult; a îngheta de frig; a vedea cu ochii; cel mai optim (perfect); a dormi un somn; a merge cale; a cântãri kilograme; a cânta un cântec; a ecraniza un film; a lucra la elaborarea ; a oua un ou; a scrie o scrisoare; a-si trai traiul; a visa un vis; aversã de ploaie; ani de zile; datã cronologicã; fix la fel; mos bãtrân; babã bãtrânã; fetitã micã; demnitatea umanã; individ uman; cult religios; a inunda cu apã; a intra înãuntru; a mustrului drastic; a se limita numai (doar); a se mãrgini numai (doar); a se multumi numai (doar); a se reduce numai (doar); a se resemna numai (doar); a se restrânge numai (doar); a se rezuma numai (doar). Pleonasme intolerabile: a aduce un aport; a adulmeca mirosul; atac agresiv; aprobã pozitiv; cerere solicitatã; a monopoliza totul; a avansa înainte; a inculpa sub acuzarea de…; a se sinucide singur; a prefera mai bine; a rezuma pe scurt; a schita sumar; a scruta atent; a sustine o pledoarie; a recidiva din nou; a promova progresul; geniu mare; monolog cu sine; alocutiune scurtã; amintire de neuitat; amintirea evocã; autobiografia mea proprie; autoportretul propriu; evocare retrospectivã; comemorare în memoria; aniverseazã anul; acum câtiva ani în urmã; a asigura un trai sigur; a continua mai departe; a urma mai departe; a continua sã mentii; a conlucra alãturi; a se contrazice reciproc; a conveni de comun acord; sãrbãtoare festivã; happy-end fericit; sentiment sufletesc; aceeasi trãsãturã comunã; asadar va sã zicã; asadar prin urmare; afirmatia mea proprie; alcoolemia în sânge; alegeri electorale; altercatie verbalã; a colabora împreunã; a declansa începerea; a desãvârsi pe deplin; exemplu pilduitor; hemograma sângelui; hemoragie de sânge; imposibilitatea de a nu putea; a transmite mai departe; a-si însusi pentru sine; a se întoarce înapoi; a se întrajutora reciproc; mijloacele mass-media.

TAUTOLOGII - cuvinte repetate, dar cu functii sintactice diferite: Vrea el ce vrea. Legea-i lege. Datoria-i datorie. Dacã-i bal , bal sã fie! Cine-i om, apãi sã fie om! Când merge, merge. Când plouã, plouã. Mosia, mosie, fonctia, fonctie. A asteptat cât a asteptat. Plec fiindcã plec. Vorbeste ca sã vorbeascã. Eu stiu ce stiu. O fi stiind el ceva, dar eu nu stiu. El când spune o vorbã, e vorbã. Eu când spun o vorbã, vorbã sã fie. Copilu-i tot copil. Existã oameni si oameni. Bãrbatu-i bãrbat. Femeia-i tot femeie. Omu-i om. Ce-i frumos e frumos, orice-ai spune. Datoria-i datorie. Slujba-i slujbã, drujba-i drujbã. Pânã aici toate au fost cum au fost. Sede el cât sede, de cascã gura prin târg… Asa si asa, în veci vecilor. Ce-o fi o fi. Fie ce-o fi. Ti-e scris, ti-e scris, nu ti-e scris, nu ti-e scris si sãnãtate bunã. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem. Nici târziu nu-i prea târziu. Aici e aici. Ce-i frumos e frumos, orice ai spune. Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ti place. Dealu-i deal si valea-vale, / Mândra-i mândrã pânã moare. De cap si-a fãcut, de cap i-a fost. Nu joci, nu joci, dar vezi-ti de treabã! Eu îs bun cât îs bun, dar când m-o scoate cineva din rãbdare… De bãut bei mereu sau numai asa, pe la sãrbãtori. Frate, frate, dar brânza-i pe bani. De cântat, am cântat. De bãut, am bãut. De frumoasã e frumoasã, dar nu stie sã lucreze. Am întâlnit oameni si oameni.

 
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Editura InfoRapArt
EXPOZIŢIE DE CARTE
Simon AJARESCU, Metantmplari, Ed. Porto Franco, Galati, 1990
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN