Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Nu e nimic mai inspaimantator decat ignoranta in actiune.» - [Johann von Goethe]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  14427788  
  Useri online:   21  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
 
[ ESEU ] Petre Rau

Nichita Stãnescu şi matematica
 

Se spune cã poeţii sunt tentaţi sã ne arate cã ei vãd ce nu vãd alţii. Nichita Stãnescu, magicianul cuvintelor şi necuvintelor, un generos incurabil, nu putea sã nu fie tentat sã ne arate lucruri vãzute numai de el.
Pornind de la faptul cã matematica este o sursã bineştiutã de generare şi expunere a cunoş-tinţelor, am fost tentat sã aflu câtã matematicã a cunoscut şi a folosit Nichita în creaţia sa artisticã. Mai precis, cât şi cum a folosit poetul în poezia sa conceptele matematice şi filozofice ale vremii.
Fiind întrebat de George Arion într-un interviu cum se apãrã de acuzaţia cã face filozofie în poezia sa, Nichita a rãspuns aproape revoltat: "E un fals împotriva cãruia protestez cu toatã hotãrârea. Poezia este o tainã şi o lucrare de sine stãtãtoare. Mate-maticienii şi filozofii au tainele lor. E ridicol sã transformi un sistem în altul. Din necesitatea versului şi nu din concept apar în poezia mea simboluri filozofice. Poetul nu urmãreşte sã afle adevãrul, ci sentimentul de adevãr. Când vreau sã citesc ade-vãruri, îi citesc pe Marx, Hegel sau Lao Tzî. Când vreau sã citesc politicã - iau documente politice. Când citesc poezie vreau sã citesc poezie, nu precepte. Amestecul prea mare de gânduri duce la improprietatea gândirii".
Nichita a avut cu siguranţã unele preocupãri matematice. Acest lucru este cu prisosinţã dovedit în volumul intitulat "Laus Ptolemaei" publicat în anul 1968. Ptolemeu a fost un renumit astronom, mate-matician şi geograf grec, care şi-a elaborat lucrãrile la Alexandria prin secolul al doilea d.H. Cea mai importantã lucrare a sa este "Matimatiki syntaxis", cunoscutã prin titlul sãu arab Almagest. Ea conţine principalele cunoştinţe de astronomie şi geometrie ale vremii, împreunã cu o concepţie originalã a sistemului geocentric. Ptolemeu a lãsat lumii şi alte lucrãri importante, precum şi câteva descoperiri şi invenţii în domeniul mecanicii, opticii şi geografiei.
La Ptolemeu poetul a putut gãsi o concepţie geometricã interesantã asupra marelui Cosmos, dar şi definirea unor relaţii frumoase dintre raţiune şi bun simţ. El îşi va aminti mai târziu de toate acestea, declarând cã raţiunea este cea care "pregãteşte urmãtorul bun simţ". În volumul amintit, poetul manifestã o înclinare spre adevãrurile izvorâte din experienţã, manifestând un oarecare dispreţ pentru cunoaşterea teoreticã bazatã pe raţionament. Aşa cum observã şi Ştefan Augustin Doinaş, el "cultivã aici logica dinamicã a contradicţiei pentru a evada din capcana identitãţii", nefiind interesat de adevãruri ontologice directe, ci doar de ceea ce poate deveni omul în trecerea sa prin universul vieţii. În acelaşi timp foloseşte în exces oximoronul (vezi celebrul vers "Foaie verde de albastru... "), ceea ce-l conduce, remarcã Ştefan Augustin Doinaş, la o manierã admirabilã de deconstrucţie a realului.
Recunoaşterea operei lui Ptolemeu este pentru poet un act de credinţã. Lumea creatã de savant este idealã şi exercitã asupra poetului o atracţie magicã. De aceea el apeleazã chiar la un celebru vers eminescian pentru a sugera şi întãri aceastã recunoaştere: "...Nu pot sã cred cã a murit, / mirosul lui de om viu / stãruie în aerul meu. / Gesturile lui îmi fluturã încã / aerul / şi glasul i-l aud în timpane / ca şi cum adevãrul ar putea / sã aibã trup omenesc; / ... / Niciodatã n-am sã învãţ cã el a murit " (Despre moartea lui Ptolemeu).
Ce pregãtire matematicã avea Nichita? Chiar el declarã lui Boris Buzilã într-un interviu cã a debutat "...în revista de fizicã şi matematicã cu rezolvãri de probleme şi semnându-le Stãnescu Hristea, elev". Însã nu uitã sã precizeze cã: "M-au interesat Dialogurile lui Platon, dar trebuie sã mãrturisesc cã aşez mai presus de ele postulatele lui Euclid pe care le-am parcurs tot atunci, adicã în anii formãrii mele intelectuale... ".
Se pare cã lucrarea lui Euclid l-a marcat puternic pe Nichita încã de la vârsta când nu ştia cã va scrie poezie. Savantul a lãsat lumii o operã monumentalã prin cartea sa, carte de cãpãtâi a multor minţi luminate de-a lungul a peste douã mile-nii. Într-un interviu acordat lui Nicolae Prelipceanu şi apãrut în Tribuna la 31 martie 1983, deci în ziua în care poetul împlinea vârsta de 50 de ani, Nichita declarã: "Una din cãrţile care m-au marcat a fost Postulatele lui Euclid, pe care eu le-am citit într-o ediţie foarte veche, texte traduse din greacã, dacã bine-mi aduc aminte, pe care eu le luasem drept texte de geometrie, habar n-aveam cã ele aveau sã exercite o influenţã poeticã fantasticã asupra mea, ulterior".
Ce a gãsit frumos în geometrie Nichita? Heron din Alexandria spunea: "Geometria şi-a format obiectul prin abstracţie din cauzã cã, dintre corpurile fizice care sunt tridimensionale şi au materie, geo-metria a separat materia din ele şi a creat corpurile geometrice, adicã volumul şi prin abstracţie a ajuns la punct". Platon, în "Republica", susţinea şi el cã: "Geometrii folosesc figuri vizibile şi judecã pe ele, dar ei nu se gândesc la aceste figuri, ci la altele, cu care seamãnã, dar care nu pot fi vãzute decât în minte".
Cele douã laturi contradictorii ale materiei, continuitatea şi discontinuitatea, au sugerat unele imagini matematice abstracte precum: numãrul în-treg, expresie a unei mulţimi discrete de obiecte distincte şi indivizibile şi întinderea geometricã, adicã linie, suprafaţã, volum, imagine a conţinutului ne-împãrţit în pãrţi, dar având calitatea cã se poate divide la nesfârşit. Lobacevski susţinea cã geometria nu este aprioricã şi îndepãrtatã de experienţã, aşa cum pretindea Kant cu câteva decenii mai înainte, ci cã noţiunile ei fundamentale au fost obţinute prin simţuri, adicã sunt expresia experienţelor ancestrale ale omului, iar aceasta impune ca relaţia dintre geometrie şi realitate sã fie precizatã şi prin experienţe. Aceste intuiţii profunde au fost speculate mai târziu cu succes de Einstein în celebra sa teorie a relativitãţii.
Cu privire la definiţia punctului, noţiune geo-metricã fundamentalã, se ştie cã existã multe con-troverse care dateazã încã din antichitate. Pornind de la faptul cã punctul nu are dimensiuni, se naşte o întrebare complexã care se referã la inexistenţa unui echivalent al punctului prin abstractizarea sa în spaţiul fizic. Nichita nu gãseşte o soluţie anume, dar obsesia punctului o manifestã cu prisosinţã în poezia sa: "...În univers urlã un punct / de durerea unui cerc / care-l înconjoarã" (Spirit de haiku). Punctul se aflã pretutindeni, trebuie doar sã poţi sã-l vezi: "El este / înlãuntrul / desãvârşit, / interiorul punctului, mai / înghesuit / în sine decât / însuşi punctul... ", "...deşi e fãrã margini, e profund limitat..." (Elegia întâi - 11 Elegii), şi, mai ales, trebuie sã-l cauţi şi sã-l înţelegi: "Ca sã te îndoieşti de linia dreaptã / trebuie sã ştii mai întâi din câte puncte / e fãcutã... " (Despre viaţa lui Ptolemeu - Laus Ptolemaei).
Unor figuri geometrice Nichita le acordã o im-portanţã specialã, dedicându-le câte un poem întreg în volumul "Operele imperfecte". Poetul ne predã, în inconfundabilul sãu stil, adevãrate lecţii despre cub, cerc şi alte figuri geometrice.
Iatã câteva "definiţii" stãnesciene de mare subtilitate: "...Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colţ sfãrâmat!" (Lecţia despre cub), sau în "Lecţia despre cerc", poem care pare a fi închinat memoriei lui Arhimede: "Se deseneazã pe nisip un cerc / ... / Dupã aceea se izbeşte cu fruntea nisipul / şi i se cere iertare cercului. / Atât".
În faţa perfecţiunii unor figuri geometrice poetul se lasã pur şi simplu copleşit de emoţie, motiv pentru care ajunge sã creadã cã acestea ar fi trebuit sã fie modele pentru însãşi viaţa: "Totul ar fi trebuit sã fie sfere, / dar n-a fost, n-a fost aşa. / Totul ar fi trebuit sã fie linii, / dar n-a fost, n-a fost aşa. / Ar fi trebuit sã fii un cerc subţire, / dar n-ai fost, n-ai fost aşa. / Ar fi trebuit sã fiu un romb subţire, / dar n-am fost, n-am fost aşa..." (Cântec - Dreptul la timp). Triunghiul, pãtratul şi alte figuri geometrice simple înseamnã tot atâtea forme şi grade ale libertãţii de a gândi. Concepţia ptolemeicã reabilitatã estetic, viziu-nea sfericã a lumii şi a întregului, dimpreunã cu stabilitatea dinamicã în epicentrul cãreia se situeazã omul, explicã geocentrismul universului sãu poetic. Infinitul e ontologic şi din unghiul sãu static îndeamnã viteza: "...fugeam / de fuga luminii...", pã-mântul este declarat plat, întins pe un plan ca o scândurã, peste tot sunt doar cifre şi zei: "În lipsa ta, s-au nãscut cifrele şi zeii" (Unul universal), iar geo-metria îi asigurã liniştea sufleteascã: "...Geometria e liniştea / întâmplãrii..." (Autobiografie la Belgrad).
"Nichita Stãnescu a avut o vocaţie matematicã abandonatã şi inhibatã, a profitat de experienţa marelui geometru al poeziei care a fost Ion Barbu", spunea prietenul sãu Victor Ivanovici.
Criticul Şerban Cioculescu, care nu prea l-a susţinut pe poet în cronicile sale, spune însã cã acesta nu l-a copiat pe Ion Barbu în ermetism, ci şi-a ales un drum propriu, adoptând alte modalitãţi de expresie ermeticã, prin practicarea ilogismelor de tot felul. Iatã un exemplu: "Alergam atât de repede încât / mi-a rãmas un ochi în urmã / care singur m-a vãzut / cum mã subţiam - dungã mai întâi, linie apoi... / No-bil vid strãbãtând nimicul, / rapidã parte / neexistentã / traversând moartea" (Finish - Epica Magna, 1978), în care eul se identificã cu vidul (partea neexistândã) iar spaţiul cu nimicul. A fost oare dorinţa autorului - se întreabã criticul - de a ilustra spaţial ideea de moarte, prin mijlocirea ideii de alergare, pânã la iden-tificarea cu linia orizontului? Ce cautã atunci vidul şi nimicul pe acest traseu?
Cu o tehnicã desãvârşitã, poetul apeleazã deseori la inversarea lumilor cunoscute: materia vie cu cea moartã: "Din punctul de vedere al copacilor.../ Din punctul de vedere al pietrelor.../ Din punctul de vedere al aerului..." (Laudã omului), prezentul cu trecutul sau viitorul: "...Existã numai ceea ce va fi / numai întâmplãrile neîntâmplate,.../...Tristeţea mea aude nenãscuţii câini / pe nenãscuţii oameni cum îi latrã..." (Cântec - Dreptul la timp), timpul astronomic cu cel biologic: "...Mai lasã-mã un minut / Mai lasã-mã o secundã / Mai lasã-mã o frunzã, un fir de nisip / Mai lasã-mã o brizã, o undã // Mai lasã-mã un anotimp, un an, un timp" (Viaţa mea se ilumineazã), partea cu întregul sau finitul cu infinitul: "...Stau şi ascult / ceea ce e singuratic în mult..." (Invocare), sau "Cu braţul drept am dat la o parte noaptea / Arã-tându-i infinita noapte..." (În drum spre Cartagina), sau încã: "Totul e inversul totului..." (Elegia întâi - 11 Elegii).
Chiar de la începutul carierei sale poetul a manifestat un deosebit curaj, sfidând logica tradi-ţionalã şi limbajul natural. Primele sale volume de versuri au fost primite cu mare entuziasm atât de pu-blic, cât şi de o bunã parte a criticii. Nicolae Manoles-cu remarca în revista Contemporanul nr.20 din 1970: "...Poezia închipuie o lume realã, fãrã gravitaţie, imaterialã, diafanã, în care obiectele lunecã dintr-o formã în alta, dintr-un contur în altul ca nişte mis-terioase fluide; şi totodatã o lume a stãrilor de suflet substanţialã, densã, în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rãnesc". Curajul manifestat de poet merge pânã acolo încât ajunge sã contrazicã principiile aristotelice care stau la baza logicii clasice: al identitãţii, al necontradicţiei şi al tertului exclus. Bãtãlia la care s-a angajat se bazeazã pe redefinirea conceptelor şi îndepãrtarea sau sustragerea realului din ele, pentru a sugera sensuri mai largi, sprijinit fiind de metafizica acestora.
Solomon Marcus face o analizã pertinentã a ceea ce înseamnã concept în poezia lui Nichita. Cu-noscutul matematician şi lingvist porneşte în analiza sa de la ideea cã logica poeziei, spre deosebire de cea a ştiinţei, are o tendinţã anticoncepţionalã, pe care o împãrtãşeşte însuşi Nichita în volumul sãu "Respirãri" din 1982, unde afirmã: "deci, fenomenul numit poezie, neputând fi receptat în funcţie de un sistem de referinţã, este un fenomem subiectiv, neputându-se deci generaliza, un fenomen deşi de conştiinţã totuşi nenoţional; el poate da sentimentul ideilor şi al zonelor abstracte (neizbutind sã fie el însuşi niciodatã idee sau spaţiu concret), poate da sentimentul obiectului şi al materiei (nefiind niciodatã prin sine nici obiect şi nici materie) ".
Poemele lui Nichita pun în mişcare o serie de concepte geometrice şi logice precum punctul, linia, pãtratul, cercul, cubul, sfera, numãrul şi aleph. Solo-mon Marcus observã: "Conceptele sunt supuse unei desfigurãri sadice uneori, unei înceţoşãri alteori, dar nu lipsesc nici situaţiile în care poetul reţine o singurã notã esenţialã, pentru a o transforma într-o superbã metaforã". În aceeaşi idee, Ştefania Mincu explicã în "Între poesis şi poein" bãtãlia poetului, astfel: "Nu cu prozaicul se luptã metaforicul stãnescian ci cu meta-fizica conceptului, a modelului, a numãrului, a Siste-mului".
Nichita contestã pânã şi un concept vechi de când lumea, acela de numãr. Numerele cardinale şi ordinale, introduse de Georg Cantor cu peste un secol în urmã, au luat naştere printr-un proces de abstracţie, ignorându-se atât natura obiectelor cât şi ordinea lor. Valoarea realã a acestor definiţii constã în simplitatea şi generalitatea lor. "Itinerarului propus de Cantor, sesizeazã Solomon Marcus, de la mulţimi particulare la numãr cardinal asociat, deci de la individual la general, de la concret la abstract, Nichita Stãnescu îi propune, în replicã, itinerarul invers, care reintegreazã numerele în concreteţea din care ele s-au desprins. În acest fel toate operaţiile elementare cu numere sunt abrogate". Iatã un exemplu întâlnit în poemul "Altã matematicã" din volumul "Mãreţia frigului": "Noi ştim cã unu ori unu fac unu, / dar un inorog ori o parã / nu ştim cât face. / Ştim cã cinci fãrã patru fac unu / dar un nor fãrã o corabie / nu ştim cât face. / Ştim, noi ştim cã opt / împãrţit la opt fac unu, / dar un munte împãrţit la o caprã / nu ştim cât face. / Ştim cã unu plus unu fac doi / dar eu şi cu tine, / nu ştim, vai, nu ştim cât facem". Şi Engels, preluând de la Hegel, spunea ceva asemãnãtor, despre lucrurile abstracte: "Poţi mânca mere, pere, dar niciodatã fructe".
Nimeni nu ştie azi cum s-a ajuns la noţiunea de numãr. Conceptul reprezintã unul dintre cele mai controversate abstractizãri inventatã pânã acum de mintea omeneascã. El este supus şi în prezent unor vii polemici. De exemplu, e totuna 3+4 şi 7? Nici un matematician filozof contemporan n-ar putea rãspun-de în mod absolut la o astfel de întrebare. Noţiunea, aparent simplã, a condus în timp la concepte mult mai complexe, precum acelea de numãr real, raţio-nal şi iraţional, imaginar şi complex, algebric şi trans-cendent. În legãturã cu importanţa acestor dificultãţi, poetul şi matematicianul Ion Barbu constatã, la un moment dat, cu multã candoare: "Criza civilizaţiei şti-inţifice greceşti a fost imposibilitatea de a concepe numãrul iraţional".
Nichita se simte uneori depãşit de ideea de numãr, unitatea ridicându-i mari semne de întrebare: "...Ah sunt un vitreg / şi pe deasupra fãrã de doi / Un strãin faţã de unu / Un strãin de unu / Un strãin al unului ..." (Ars poetica), sau cifrele în sine exercitând pur şi simplu asupra sa o atracţie magicã: "Noi doi / voi patru şi ei opt / Ah! Cât de verde pare iarba!" (Haiku). Descurajat, ajunge sã declare: "Unul nu este / şi nici nu existã" (Numãrãtoarea - În dulcele stil clasic). Traseul de recuperare a individualului din general, a pãrţii din întreg, revine obsesiv în multe din textele sale, de exemplu în "Matematica poeticã", "Împãrţirea la doi" ş.a. Prin aceastã abordare se afirmã cã poetul a devenit un adevãrat suporter al "Scrisorilor despre logicã" ale lui Constantin Noica, publicate în vremea sa în Viaţa Româneascã.
Iatã un alt exemplu concludent: "...De numãrul unu sunt bolnav, / cã nu se mai poate împarte / la douã tâţe, la douã sprâncene, / la douã urechi, la douã cãlcâie, / la douã picioare în alergare / neputând sã rãmâie,..." (Elegia a zecea - 11 Elegii).
Evident, nici logica şi nici intuiţia nu pot contrazice în vreun fel adevãrurile. Altfel spus, ceea ce este adevãrat din punct de vedere poetic nu are neapãrat şi consistenţã filozoficã. Iatã încã douã ilogisme legate de conceptul de numãr: "Numele cifrei şapte reprezentând şapte copaci / este mai mare decât / numele cifrei şapte reprezentând şapte furnici" , sau "Nici numere în sine nu se pot gândi / fãrã trupurile care le poartã".
Se întâmplã ca poetul sã contrazicã cu bunã ştiinţã primul principiu al logicii clasice, cel al iden-titãţii, folosind imagini poetice în care obiectele se sustrag încadrãrii lor în concepte: "şi nici nu rãsare acelaşi soare / ci tot altul dupã noroc / mai mic sau mai mare" (Laus Ptolemaei), sau "Nu se poate copacul sã fie copac" (Certarea lui Euclid), sau încã "Atom nu se aseamãnã cu atom", "Animal cu animal nu se aseamãnã / Frunzã cu frunzã nu e geamãnã".
Mai mult, chiar şi propria identitate este pusã la îndoialã: "Nu cum sunt eu sunt eu / ci cum eşti tu sunt eu... " (Oraţie de nuntã - Epica Magna). De fapt, adevãratul crez al autorului din acest punct de vede-re este dezvoltat pe larg în poemul "Enghidu" din volumul "Dreptul la timp".
Ca tacticã poeticã, deseori se recurge la refu-zul relaţiilor de echivalenţã care încadreazã obiectele individuale în clase mai largi de obiecte. Atent cu ce-ea ce practic se întâmplã cu fiecare dintre ele, obiec-tele stãnesciene suferã o metamorfozã continuã care conduce uneori la transformarea unei entitãţi chiar în opusul ei: "Iubit la început şi neiubit apoi" (Aleph la puterea aleph).
Principiul necontradicţiei este şi el permanent subminat: "Sunt lângã tine, dar cheamã-mã" (Laus Ptolemaei), "apoi iubit şi neiubit" (Aleph la puterea aleph).
Poetul aplicã deseori negaţia sensului direct, chiar şi în atitudinile şi manifestãrile concrete pe care le invocã, precum: "Existã-mã şi ne existã-mã / vorbã mutã! / Cântã-mã şi tace-mã!" (Pasãrea Pheonix a Serbiei). Dupã cum susţine Solomon Marcus, în astfel de sintagme "este vorba nu atât de încãlcarea principiului logic al necontradicţiei, cât de respec-tarea unui analog pragmatic al acestuia. Limbajul po-etic e obligat sã compenseze insurecţia sa împotriva definiţiilor printr-o dependenţã mai mare de context; nu numai de contextul sintactic, ci şi (de fapt, mai cu seamã) de contextul semantic şi pragmatic".
Complementareitatea, care participã la reîn-tregirea lucrurilor, este regãsitã în puterea umanã care îmbrãţişeazã şi desãvârşeşte totul. Chiar şi ni-micul trebuie explicat în contextul ideii de numãr: "Nimicul este numãrul acel / Fãrã de numãr şi plân-gând" ("Luna de la ora trei de ziuã", poem scris împreunã cu Aurel Rãu).
Dacã unele concepte din geometrie şi din teoria numerelor reprezintã adevãrate izvoare de ne-secatã inspiraţie, în schimb matematica discretã nu este deloc pe placul poetului. Sinteza datelor statis-tice, de exemplu, şi interpretarea datelor referitoare la fenomenele de masã îi provoacã dispreţ: "Una din marile mele dureri de intelectual a fost aceea cã nu am tolerat niciodatã gândirea statisticã asupra umanitãţii... Literalmente este îngrozitoare gândirea statisticã. Nu poţi sã spui omori 50 ca sã salvezi 100. Pe fiecare trebuie sã-l iei individual. Dacã unul dintre ei era Shakespeare sau Mozart?" (interviu luat de Mihai Sin şi apãrut în numãrul 4 al revistei Vatra din aprilie 1973).
Existã, desigur, mult mai multe frumuseţi ale matematicii pe care Nichita nu a avut şansa sã le fi cunoscut, altfel cu siguranţã le-ar fi surprins în poemele sale. S-a oprit la punct, linie şi cerc, dar lipseşte minunata elipsã, cea care are unele proprietãţi miraculoase, printre care aceea cã orice razã dintr-unul din focarele ei se reflectã în celãlalt focar. Lipseşte numãrul de aur sau proporţia divinã, cu mari implicaţii în esteticã, lipsesc concepte minunate precum curbura spaţiului, infinitii mici, geo-metriile neeuclidiene sau riemanniene şi multe altele.
Infinitul a fost şi rãmâne una din cele mai spinoase probleme ale raţiunii umane. Marele matematician Gauss spunea despre el, aproape în timbrul stãnescian: "infinitul este numai un fel de a vorbi". Nu existã însã nici un pericol dacã abuzãm de acest concept, atâta timp cât omul finit nu face greşeala sã priveascã infinitul ca pe ceva limitat. Infinitul are şi o proprietate interesantã, descoperitã chiar de Galilei, anume aceea care se exprimã prin faptul cã o mulţime este infinitã dacã "o parte a ei este egalã cu întregul". În abordarea problemei infinitului (şi nu numai) Nichita Stãnescu nu este un adept al logicii, ci recurge la intuiţie, despre care Poincaré spunea: "...se pare cã te naşti geometru, adicã intuitiv, sau analist, adicã logician". Din acest punct de vedere poetul rãmâne un geometru, adicã un intuiţionist convins pânã la capãtul vieţii. Despre intuiţionişti se spune cã se bazeazã deseori pe inconştient, unde ideile vin din senin, sau prin inspiraţie, dar numai în urma unui efort conştient.
Spre deosebire de Lucian Blaga, care vede într-un poet un "potenţator" al misterului, Nichita crede despre poet cã nu se mulţumeşte doar sã admire şi sã amplifice misterul, ci devine un creator de mister: "Foc cãrãmidã peste zid de casã / Cuvântul care-l zic e pus pe masã / Şi de mâncare este" (Defãimarea rãului - Epica Magna). Nichita este un sensibil al lucrurilor pe care le descoperã şi le simte. Din acest motiv temele şi motivele fundamentale preferate sunt groaza de lume şi nostalgia dupã lumi îndepãrtate (Ghilgames, Euclid, Ptolemeu ş.a.).
Conceptul de timp ocupã un loc central în poezia lui Nichita. Poetul este obsedat permanent de metamorfoza lucrurilor, motiv pentru care timpul stãnescian apare ca indisolubil legat de memorie, ca timp al amintirilor: "Memoria nu se repetã, ci ada-ugã,... Memoria poartã şi numele de Timp", spune el în volumul "Respirãri". Poetul este perfect conştient cã timpul amintirii, al trãirii, submineazã totuşi timpul cronologic.
Timpul subiectiv este mai scurt atunci când trãim evenimente mai bogate şi asta o observã excelent Nichita în "Laus Ptolemaei": "Ptolemeu mi-a zis: / - Douã sunt felurile firii de a fi: / starea bel-şugului de timp la îndemânã / adicã starea contem-plãrii / şi starea lipsei de timp, adicã / starea crizei / ..../ - Contemplaţia, adicã staticul firii / cel care din plictisealã se schimbã pe sine; / criza de timp, adicã, / starea firii care din obosealã / rãmâne-mbrãcatã în vechea sa hainã, / în scutecul naşterii sale". Timpul-memorie este obsesiv, dar poetul nu este interesat de o etapã anume, ci doar de trecerea repetatã la infinit de la o etapã la alta.
Existã o lege matematicã, despre care poetul se pare cã are cunoştinţã : Este vorba despre legea care exprimã psihologia percepţiei temporale, suge-ratã de Jean Piaget şi susţinutã ulterior de alţi cercetãtori din şcoala sa. Ea spune cã printr-un logaritm sau, într-o viziune mai recentã, printr-o rãdã-cinã pãtratã, putem exprima timpul subiectiv (psiho-logic) în raport cu cel obiectiv (cronologic). În ambele cazuri însã, primul este mai lent decât al doilea. Rãmânerea în urmã a omului în bãtãlia sa cu natura este una din marile drame ale existenţei umane, fapt care provoacã îngrijorarea poetului: "Şi nici nu existã înţeles ci numai / înţelegere" (A inventa o floare) sau, "În lumea supra-simultanã / trupul meu şi cu trupul meu / se compun cu trupul meu" (Certarea lui Euclid).
Pentru poet percepţia este în primul rând vizualã, iar punctul de optimã vizibilitate este de pu-terea numãrabilului sau de puterea continuului, echivalentele simbolurilor matematice de reprezentare a primelor douã categorii de infiniţi: aleph0 şi aleph1. Deşi abordarea infinitului este o încercare curajoasã, totuşi elanul manifestat de poet rãmâne iluzoriu, încât va fi nevoit sã recunoascã dezamãgit: "Aleph la puterea Aleph / nu e cu putinţã" (Aleph la puterea aleph). Legea lui Weber şi Fechner (cei care au pus încã din secolul trecut bazele psihofizicii), susţine cã: "Omul percepe lumea înconjurãtoare dupã o lege logaritmicã, în sensul cã senzaţia este logaritmul excitaţiei (stimulului)". Altfel spus, la un şir de excitaţii mãsurabile, aflate în progresie geometricã, senzaţiile noastre de rãspuns, presupuse şi ele mãsurabile, variazã în progresie aritmeticã. Legea are astãzi largi aplicaţii în biologie şi psihologie. Ea ne spune cã omul poate domoli ritmurile naturii prin logaritmare. A ştiut sau doar a intuit Nichita Stãnescu aceastã lege?
Poetul este deosebit de inventiv atunci când intuieşte legitimarea logicã a lumilor posibile, deşi ideea o ştim încã de la Leibniz. Terenul devine în acest caz fertil, o astfel de logicã permite aproape orice, este indulgentã chiar şi cu unele paradoxuri celebre. În poezia "Certarea lui Euclid" poetul susţine: "Nu pot sã cred cã frunza e verde şi atât / şi-n cealaltã lume simultanã ea este ahov / şi-n cealaltã lume simultanã este sirip / şi-n cealaltã lume este ep / în cealaltã up / şi-n toate celelalte este cum este", iar în poemul "Enghidu" din volumul "Dreptul la timp" sunt prezentate curajos lumi paralele în care se regãseşte însuşi poetul: "...Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac / şi el a fost!...", sau "eu nu voi mai fi, cãci un lucru asemenea altuia / nu existã...".
În filozofia poetului intuiţia nu este ridicatã la rang de valoare a creaţiei, adevãrul descoperit pe cale intuitivã fiind deseori ocolit cu bunã ştiinţã. Poetul se îndepãrteazã foarte mult de logicã, în mod conştient. Ocolind tautologia aproape în fiecare vers, silogismele apar construite deseori din propoziţii vãdit false. Probabil acesta este şi motivul pentru care poetul a fost acuzat cã a abuzat de ilogisme. Demonstraţiile sunt simple, bazate pe raţionamente cu premise arbitrare, contradictorii, uneori forţate, alteori inversate. Doar recurenţa pare a fi un instrument potrivit cu care poetul reuşeşte sã încheie cu succes unele demonstraţii. Poetul reabiliteazã adevãrul logic abia înspre maturitate, când utilizeazã şi adevãruri matematice bazate pe raţiuni.
Alexandru Condeescu susţine cã: "Nichita Stãnescu nu atinge decât rar şi spre sfârşit treapta sa cea mai înaltã - raţiunea - rar recunoaşte adevã-rurile cãutate 'orbecãind' printre paradoxurile fiinţei care este, ca şi realul, o veşnicã devenire mistuitã de timp".
Când inventeazã "necuvintele" poetul devine cu adevãrat un "raţionalist". Noţiunii de necuvânt nu i s-a stabilit încã un echivalent, dar cel mai probabil s-ar putea crede cã acesta este desemnat prin "inefabil". Nichita a înţeles corect cã sãrãcia concep-telor şi a cuvintelor în raport cu infinitatea lucrurilor genereazã ambiguitãţi, polisemie şi imprecizie.
Ludwig Wittgenstein în "Tractatus Logico-Philosophicus" susţine cã metaforele şi expresiile metaforice sunt, prin natura lor, ambiguitãţi. Nea-tenţia în folosirea cuvintelor şi a simbolurilor duce în mod inevitabil la paralogisme. Poezia foloseşte limbajul natural, însã într-o formã aureolatã şi adãu-gând cuvântului o serie de proprietãţi logice care joacã adesea un rol decisiv. Limba are astfel capa-citatea de a sugera sensuri diferite printr-un singur termen sau de a transpune, a aliena semnificaţiile, iar toate acestea au un efect fericit în poezie.
Credinţa lui Nichita era aceea cã, dupã ce au fost rostite, cuvintele mor, dispar în semne abstracte, nu mai sunt vii. De aceea el recurge la definirea unor stãri, lucruri sau fenomene, prin utilizarea abundentã a necuvintelor, a cuvintelor neinventate încã, sau a seturilor de cuvinte care înlocuiesc un cuvânt care nu s-a mai spus. Prin necuvinte poetul gãseşte "elementele primordiale ale poeziei aşa cum se nasc ele". În faza de maturitate poetul priveşte cuvântul nu ca pe un semn lingvistic, ci ca pe un obiect. Necuvântul poate sugera o definiţie a ceea ce nu a fost sau nu poate fi definit: "Poezia este ochiul care plânge / Ea este umãrul care plânge / ochiul umãrului care plânge / Ea este mâna care plânge / ochiul mâinii care plânge / Ea este talpa care plânge / ochiul cãlcâiului care plânge / O voi, prieteni / poezia nu este lacrimã / ea este însuşi plânsul / plânsul unui ochi neinventat / lacrima ochiului / celui care trebuie sã fie frumos, / lacrima celui care trebuia sã fie fericit" (Poezia). Iatã şi alte "definiţii" logice ale unor lucruri care par a nu suporta definiţii: "abur plutind deasupra lucrurilor", "umbrã de aur în conştiinţã, pe care o aruncã structura materiei".
Astfel, Nichita ne oferã şansa sã ne apropiem de poezia şi gândurile sale, pentru a-l înţelege. Metodele propuse sunt tot atâtea instrumente noi de cercetare, atât pentru a-l descoperi pe el ca poet şi vizionar, cât şi pentru a ne descoperi pe noi înşine.
Adevãrul filozofic în poezia lui Nichita nu este unic, doar exprimarea lui este unicã. El nu este înfã-ţişat niciodatã ca o oglindire fidelã a realitãţii obiec-tive în gândire, ci mai degrabã ca o aproximare limi-tatã a realitãţii. Poetul preferã mai mulţi zei deodatã, iar adevãrurile sunt mereu supuse unor procese de schimbare şi transformare, independent de voinţa umanã, prezentându-ni-se sub cele mai diverse for-me şi în locurile cele mai neaşteptate, lovindu-ne du-reros prin forţa lor efemerã.
Poetul nu este de acord cu ceea ce afirma cândva filozoful Descartes: "nefiind decât un adevãr despre un lucru, acel care-l gãseşte ştie tot ce se poate şti despre el". În legãturã cu acest subiect Alexandru Condeescu remarca: "Adevãrul pentru Nichita Stãnescu este o stare dinamicã, acceptând în consecinţã o pluralitate de sisteme de referinţã" şi "gândirea sa multiplicã la infinit punctele de vedere, ..., nãuceşte logica bunului simţ familiar şi ocrotitor".
 
                        Data înregistrãrii textului: 22.01.2011
                        Numãr accesãri / comentarii: 1783 / 1
 
Texte recente
Nr Autor Domeniu Data text Titlu text A/C
1 Geanina Moldovanu POEZIE 18.11.2017 Si totusi... 6/0
2 Geanina Moldovanu POEZIE 18.11.2017 Cainta 6/0
3 Tiolia POEZIE 16.11.2017 îmi plac sãlciile de Florii 5/0
4 Florin T. Roman ESEU 16.11.2017 Mihai Beniuc - 110 ani de la naştere 4/0
5 la femme POEZIE 16.11.2017 |. 6/0
6 Mariami POEZIE 15.11.2017 Foi de timp 9/0
7 ladyinblack POEZIE 14.11.2017 Matriarhala dragoste fierbinte 17/0
8 bis POEZIE 14.11.2017 *** 10/0
9 ionut29 POEZIE 14.11.2017 Cel mai nostalgic somn 13/0
10 ionut29 POEZIE 14.11.2017 Propria romanţã 18/1
11 Mariami POEZIE 13.11.2017 Petale de curcubeu 11/0
12 bis POEZIE 11.11.2017 iubirea nu îndeamnã la nimic cumpãtat 11/0
13 braniste POEZIE 10.11.2017 JUBILEU DE NOIEMBRIE 19/0
14 Mariami POEZIE 10.11.2017 Tablou cu fluturi şi mãiestre 20/0
15 ladyinblack POEZIE 08.11.2017 Pe strada vieţii dintre noi 14/0
16 Florin T. Roman PROZA 08.11.2017 Ecouri ale bãtãilor inimii mele - X 18/1
17 Mariami PROZA 08.11.2017 Miercuri 11/0
18 cotangenta POEZIE 08.11.2017 iluziile mele suferã de un paralelism indecent 15/0
19 Mariami POEZIE 07.11.2017 Teoremã 10/0
20 Mariami POEZIE 07.11.2017 Autumnalã 10/0
[ HOME ]
Comentarii recente
Nr Autor text Titlu text Comentator Text comentariu
1 ionut29 Propria romanţã Geanina Moldovanu Atat de pur si frumos. Felicit...
2 Florin T. Roman Ecouri ale bãtãilor inimii mele - X ladyinblack Ţ... prin vorbele ş...
3 Tiolia Cuvântul e la Dumnezeu Tiolia Multumesc de atentionare, stia...
4 bis Toamna nu o pot struni... ladyinblack Cheia...dacã aş pu...
5 Tiolia Cuvântul e la Dumnezeu Mariami Dacã ai probleme cu int...
6 Geanina Moldovanu Ploile de toamna Mariami Toamna deschide sufletele sp...
7 Florin T. Roman Ecouri ale bãtãilor inimii mele - IX Geanina Moldovanu Este frumosmsentimentul de a f...
8 Mariami Oglinda Mariami Mã onoreazã &#...
9 Mariami Oglinda Geanina Moldovanu Sublim si atat de bine punctat...
10 Florin T. Roman Ecouri ale bãtãilor inimii mele - IX elbi Interesant ce spui, pare din s...
11 cotangenta toate filozofiile trec obligatoriu prin buric cotangenta Am aceeasi parere cu tine. Poe...
12 cotangenta toate filozofiile trec obligatoriu prin buric elbi Nu stiu foarte bine de ce dar ...
13 Mariami Fluturele şi maşina timpului Mariami acelaşi - dacã -...
14 anvlpopescu Mã doare elbi Bun venit pe Noduri!...
15 elbi Rugând cerul ruddy Mda, am sluji cu toţi p&a...
16 elbi Poem de duminica ruddy Vers eliberator! Aşa l-am...
17 ruddy Sã mã iubeşti! ruddy Hei, mulţumesc dragilor!...
18 ruddy Sã mã iubeşti! elbi Frumos!...
19 Mariami Curgere elbi Bine ai venit pe NODURI!!...
20 cotangenta cine sã-mi mai înţeleagã dansul elbi Frumoasa-i muzica din inima ta...
[ HOME ]
[ Click aici pentru a vedea un autor / text la întâmplare! ]
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Editura InfoRapArt
EXPOZIŢIE DE CARTE
Petre RAU, Ultima noapte cu Bernoulli, Ed. Noua, Bucuresti, 2010
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN